Cinci filme până acum şi – în sfârşit! – şi încheierea sagăi celor şapte cărţi din seria Harry Potter. Da, vrăjitorul adolescent supravieţuieşte, lordul Voldemort e înfrânt şi totul se termină cu un happy end (deşi ultimul volum e o baie de sânge, se moare pe capete!). Ca mutare de marketing, lansarea ultimului roman al ciclului a fost o lovitură de geniu: cu zece zile înaintea lansării celei mai recente ecranizări, „Harry Potter şi Ordinul Phoenix“, maşinăria de promovare a Hollywoodului a fost învinsă, cu propriile arme, de… edituri. E fără îndoială ceva rarisim să vezi că despre o carte se vorbeşte mai mult decât despre un film produs cu un buget estimat de 150 de milioane de dolari şi cu încasări (până la data închiderii ediţiei) de peste 560 de milioane…
Ei bine, aşteptarea încă nu s-a terminat, deşi acum cunoaştem deja finalul poveştii; mai sunt încă două filme până când fanii vor trage linia. Deocamdată, blockbusterul acestei veri, „Harry Potter şi Ordinul Phoenix“, face legea în cinematografe.

Fanii sunt, desigur, încântaţi; pentru restul „încuiaţilor“ care nu savurează însă genul (sau care sunt deja sastisiţi de marketingul omniprezent al editorilor şi al producătorilor filmelor), există motive să meargă la cinema? Ei bine… s-ar putea ca mulţi să se înfurie, dar adevărul e că, până acum cel puţin, ecranizările au fost, invariabil, mai bune decât cărţile propriu-zise. Iar asta e valabil chiar şi pentru primele două producţii, fanteziile de carton presat regizate de Chris Columbus. Desigur, pentru cinefilii cu gusturi mai sofisticate, să te duci la un film cu Harry Potter e o plăcere vinovată; însă există multe alte motive pentru care ar merita să pierzi două ore şi un sfert în sala de cinema.

Mai întâi, distribuţia. Franciza Harry Potter a strâns un formidabil ansamblu de nume sonore: Helena Bonham Carter, Robbie Coltrane, Ralph Fiennes, Michael Gambon, Brendan Gleeson, Gary Oldman, Alan Rickman, Fiona Shaw, Maggie Smith, Imelda Staunton, David Thewlis şi Emma Thompson, plus încă alţi câţiva. Iar Imelda Staunton, în rolul unei profesoare de apărare împotriva artelor magiei negre, e senzaţională – o profă dictator în taioare roz, gen Regina-Mamă, cu nişte replici sadic-acide spuse cu zâmbetul pe buze.
În al doilea rând, e vorba de producţia în sine. După Alfonso Cuaron şi Mike Newell, două nume cu greutate, regia îi aparţine de această dată lui David Yates, care se achită perfect de sarcină.

„Harry Potter şi Ordinul Phoenix“ este cel mai întunecat şi mai matur dintre toate filmele produse de până acum, beneficiind de o imagine superbă, semnată de Slawomir Idziak, operatorul regretatului regizor polonez Krzysztof Kieslowski. Păcat doar că povestea de-abia se ţine, căci scenariul a trebuit să condenseze cel mai lung volum al ciclului.

Din fericire, cu toate salturile dintre scene, în „Harry Potter şi Ordinul Phoenix“ veţi vedea o revoltă a adolescenţilor vrăjitori; există un substrat politic în tentativa de preluare a controlului şcolii de la Hogwarts de către Ministerul Magiei; şi da, există şi celebra scenă în care Harry sărută o colegă, de acum legendă pentru fani. Prin urmare, mergeţi să vedeţi filmul; e distractiv.