Criza din zona euro a atins un punct critic când Italia s-a alăturat „clubului de 7 la sută“ (ţări a căror PIB a crescut cu 7% pe an pentru o perioadă extinsă), grup de ţări din zona euro a căror costuri de creditare au crescut peste 7% şi a rămas acolo. Datoriile lor publice sunt aproape de 120% din PIB.
Numai Grecia are o povară mai mare. Datoria Irlandei este mai scăzută dar are un deficit bugetar uriaş care face ca datoria sa să crească într-un ritm mai alert. La fel şi Marea Britanie, însă aceasta beneficiază de faptul că este în afara zonei euro şi încă se poate împrumuta foarte ieftin.
Situaţia Italiei nu este încă într-un punct critic pentru că guvernul nu este nevoit să refinanţeze toată datoria rapid la dobânzi usturătoare. Maturitatea medie a obligaţiunilor sale este de circa şapte ani. Numai în Austria şi Marea Britanie este mai mare.
PIB-ul a crescut în majoritatea ţărilor în prima jumătate din 2011, chiar dacă au fost marcate diferenţe în performanţe. Germania a fost însufleţită. La fel au fost şi ţările care au schimburi comerciale cu ea. Prin contrast, PIB-ul în Grecia şi Portugalia s-a prăbuşit sub povara austerităţii. Mai recent, criza a remodelat şi puterea aşa-ziselor ţări principale din zona euro. Deformările aduse de criza datoriilor suverane din zona euro fac probabilă o recesiune în primele luni din 2012.
În multe ţări, şomajul nu a crescut într-un ritm pe care unii l-ar fi putut aştepta dată fiind depresiunea creată de criza din 2008/2009. Germania are o rată a şomajului mai redusă chiar şi decât în perioada de explozie economică. Ţările mai afectate sunt Irlanda şi Spania, unde colapsul din construcţii a îngroşat rândurile şomerilor. Şomajul populaţiei tinere este mare în special în Spania şi asta aduce cu sine proteste. Marea Britanie a mers mai bine datorită legilor care au limitat creşterea sectorului de construcţii în perioada de „boom“ imobiliar global. Dar creşterea redusă şi posibilitatea unei recesiuni va aduce o nouă creştere a şomajului în Marea Britanie, la fel ca şi în Germania.
SURSA: The Economist