Cei care se ocupă cu preluarea de astfel de firme au parte de profituri demne de invidiat, iar în plasa lor cad bănci, furnizori şi, câteodată, chiar cei care au dat bani buni ca să scape de datorii.
«Chiar dacă ţi se pare incredibil, te putem ajuta să scapi de ele! Preluăm firme cu datorii pe cale legală prin contract la notariat şi Registrul Comerţului. Azi poţi scăpa de creanţe – contactează-ne şi te vei convinge! Oferim şi cerem seriozitate!» Tipul acesta de anunţuri, prezente de câţiva ani în rubricile de mică publicitate ale zia­relor din toată ţara, s-a înmulţit exploziv în ultimele luni, pe măsură ce tot mai multe firme au ajuns în imposibilitatea de a-şi achita datoriile către stat sau furnizori.
Cu dus-întors
În general, „vânzătorul“ achită celui care preia firma o taxă de câteva mii de euro şi, dacă manevrele acestuia din urmă (schimbarea sediului şi numelui firmei, intrarea în insolvenţă etc.) se dovedesc eficiente, poate scăpa cu bine, autorităţile şi restul firmelor prejudiciate pierzându-i, în final, urma. Totuşi, potrivit Anei-Maria Plăcintescu, practician în insolvenţă în cadrul companiei de avocatură Muşat şi Asociaţii, „persoanele care sunt tentate să îşi «vândă firma» în speranţa că astfel pot fi absolvite de orice eventuală răspundere trebuie să aibă în vedere şi faptul că, potrivit legii, răspunderea asociatului pentru unele acte abuzive nu este înlăturată şi nici nu se transferă în cazul cesiunii părţilor sociale“. Totul are un sfârşit, însă. Potrivit unuia dintre cei care practică meseria de „preluator“, există un proiect de lege prin care firmele cu datorii nu vor mai putea fi cesionate. Până atunci, afacerea merge înainte.
347 de firme sunt trecute pe numele unui tânăr de 21 de ani din Bucureşti, cele mai multe achiziţionate în ultimul an. La fel ca el, există zeci de „rechini“ care au făcut din situaţia dificilă a firmelor o afacere cel puţin bănoasă.
Situaţia dificilă a firmelor mici şi mijlocii a încurajat dezvoltarea unui „business“ aflat la limita dintre economie, scamatorie şi escrocherie: preluarea (evident, contra cost) a societăţilor cu datorii, pentru a fi falimentate.
De la zi la zi, pe numele lui Daniel Nicolae Cercel, un bucureştean care abia a împlinit 21 de ani, mai apare cel puţin o firmă. De exemplu, în timpul documentării pentru articolul de faţă, numărul de societăţi în care tânărul este asociat a crescut de la 322 la 347, în doar două zile. Peste jumătate dintre acestea au fost, de altfel, preluate în ultimele zece luni. Firmele au cele mai diverse obiecte de activitate, de la creşterea bovinelor de lapte la fabricarea de articole de îmbrăcăminte, de la farmacii la service-uri auto. Iar cele mai multe sunt, oarecum previzibil, companii din domeniul imobiliar. Are şi un partener de afaceri, Marian Cătălin Jiloveanu, în dreptul căruia apar 119 firme. Acesta este, aparent, cel care se ocupă cu adevărat de „afacere“, numele său regăsindu-se frecvent în paginile de mică publicitate sub anunţul: „Preluăm societăţi comerciale cu datorii mari şi foarte mari către stat, bănci şi furnizori, direct prin Registrul Comerţului şi notariat. Posibilitatea redactării actelor la avocatul dvs. Comision foarte avantajos şi negociabil.“ De remarcat că, în luna ianuarie a acestui an, Marian Cătălin Jiloveanu figura ca asociat în doar 15 firme. În ceea ce priveşte datele de contact, aproape niciuna nu are acelaşi număr de telefon cu alta. În schimb, cele mai multe  au sedii comune, fie pe o alee din cartierul bucureştean Titan, fie în localitatea Popeşti-Leordeni. Şi mai au ceva în comun: datoriile către stat sau furnizori. Ca şi faptul că, imediat după preluare, multe dintre ele au intrat în insolvenţă.
Câte cazuri asemănătoare există nu se poate şti cu exactitate, întrucât reprezentanţii Registrului Comerţului susţin că nu au nicio bază de date cu persoanele fizice care figurează ca asociaţi într-un număr mare de firme. La fel cum nu se poate şti nici cine se ascunde în spatele lor: în majoritatea cazurilor, cei care instrumentează de fapt preluările de firme nu apar în niciun document oficial. Iar cei care stabilesc, de fapt, recorduri prin numărul mare de societăţi pe care le conduc sunt, în mod ironic, oameni ai străzii cărora li se promit sume modice în schimbul acceptului de a-şi trece numele pe firma nou-achiziţionată. Ziarul de Iaşi a reuşit, la finalul anului trecut, să dea de urma unuia dintre aceşti interpuşi. E vorba de Emil Rusu, de 39 de ani, pe numele căruia figurau 37 de firme cu datorii de 650.000 de euro. Bărbatul, care locuia în subsolul unui bloc, avea să declare: „În aprilie 2008 m-a racolat un individ. Eram pe bancă în parc şi m-a întrebat dacă nu am nevoie de bani. Mi-a spus că are nevoie de un om serios, care să devină administrator şi asociat la firma lui. Am acceptat, pentru că mi-a promis carte de muncă. I-am dat atunci buletinul, pentru că a spus că are nevoie de el ca să-mi facă actele pentru angajare.“ În continuare, bărbatul povestea că „mi-a spus să mă îmbrac elegant, că o să mergem la Capitală. Am împrumutat un costum de la un amic şi am mers. La Bucureşti, ne-am oprit la notar. Eu am aşteptat până a făcut el actele cu persoana care renunţa la firmă, apoi, de faţă cu notarul şi cu persoana care ceda firma citeam şi eu documentele şi semnam. Am primit 250 de lei pentru acest lucru“.
De remarcat că, de la data realizării acelei anchete şi până azi, numărul de firme de pe numele lui Emil Rusu a crescut la 53.
În pielea victimei
De pe urma acestor manevre, cel mai mult au de suferit furnizorii firmelor preluate. Acestea îşi schimbă de pe o zi pe alta sediul, proprietarii şi, ulterior, îşi declară insovenţa, moment în care şansele furnizorilor (mai ales ale celor care au acceptat ca metode de plată biletele la ordin sau cecurile) de a-şi recupera banii scad aproape de zero. „Proprietarii firmelor care îşi declară insolvenţa au observat că prin această metodă poţi să furi sume uriaşe de la partenerii care ţi-au livrat marfa cu plata la două-trei luni şi la care au datorii sau poţi să furi băncile care ­ţi-au dat credit. Prin urmare, foarte multe firme serioase, care plătesc la timp impozitele către stat, au intrat în faliment şi au dispărut total, deoarece nu şi-au putut încasa banii de la firmele partenere“, spune un patron orădean, Vali Leucuţa, acărui firmă, Cable SRL (cu venituri de 6,5 milioane de euro în 2008), a fost păgubită astfel până acum cu 1,7 milioane de euro, după propriile estimări. „Oricine îşi poate face o firmă nouă într-o zi, iar noi, păgubiţii, rămânem cu procesele, care durează de obicei cam doi ani, şi, în final, nu se schimbă nimic. Sincer, dau cam 7.000 de lei pe lună pe avocat. Şi nu înţeleg de ce statul nu face nimic în privinţa asta, de ce are voie oricine să bage câteva firme în insolvenţă, iar apoi să mai înfiinţeze sau să mai preia şi alte firme. Cum nu înţeleg nici cum, deşi iau din China marfă de 30.000 de euro pe săptămână, nu mi s-a întâmplat nici măcar o dată să fiu înşelat“.
Tarife frumuşele, dar negociabile
Sub pretextul că dorim să scăpăm de o companie cu datorii de 20.000 de lei la stat şi 15.000 de lei la furnizori, am încercat să aflăm, de la consultanţii care promit în anunţurile de mică publicitate că te scapă de orice firmă păguboasă, cât ne-ar costa întregul proces, cât ar dura şi ce garanţii avem că nu vom fi traşi ulterior la răspundere de nicio instanţă. Prima ofertă: „Cos­tul preluă­rii societăţii este de 1.750 euro, cu toate taxele, inclusiv  de la Registrul Comerţului şi pentru schimbarea sediului social. După  preluare, noua structură de acţionariat a societăţii va gestiona procesul de radiere a societăţii.“ Aspectul-cheie al manevrei este, totuşi, prezentat corect: „Se preiau toate faptele de natură civilă şi comercială, dar nu şi cele de natură penală.“
Al doilea „consultant“ a fost mai generos în promisiuni: „Schimbarea de sediu în alt judeţ durează 21 de zile; în acelaşi judeţ, doar cinci zile lucrătoare. Costurile dumneavoastră ar fi legalizarea actelor şi taxele la Registrul Comerţului, în jur de 1.500 de lei. Apoi, dacă doriţi schimbarea de sediu, încă 300 de euro. Comisionul nostru pentru datoriile existente este de 2.000 de euro. În total, vă costă 11.000 de lei. Dar mai negociem.“ Şi, pentru a-l ajuta pe client să se decidă, „consultantul“ adaugă:  „Ar fi indicat să rezolvaţi cesiunea mai repede, deoarece există un proiect şi vor să schimbe legea cesiunii, iar pe viitor e posibil să nu mai puteţi cesiona o firmă cu datorii.“ După care aruncă argumentul decisiv: „Doar eu şi asociatul vom răspunde de firmă. Garantez că nu vor exista niciodată probleme pentru dumneavoastră, ca fost asociat.“ Deloc adevărat, după cum demonstrează specialiştii (în caseta alăturată).
Tot de la un expert – Andrei Şarban, managing partner al diviziei de in­sol­venţă a companiei de avocatură Boş­tină şi Aso­ciaţii – aflăm care sunt şansele creditorilor de a recupera prejudiciile: „Depinde foarte mult de tipul de contract încheiat între părţi, de clauze, de eventualele garanţii oferite, de modul de constituire a acestor garanţii şi, nu în ultimul rând, de obiectul contractului. Rata de recuperare a debitelor, în procedura falimentului, de către creditorii chirografari (cei care au acceptat acordarea produselor/serviciilor/împrumuturilor fără garanţii suplimentare – n.r.) variază între 7% şi 20% din valoarea creanţei.“
Rata de recuperare a debitelor, în procedura falimentului, de către creditorii chirografari (cei care au acceptat acordarea produselor/serviciilor/împru­muturilor fără garanţii – n.r.) variază între 7% şi 20% din valoarea creanţei.
Andrei Şarban, managing partner, Boştină & Associates Insolvency
20% din valoarea datoriilor societăţii este, în general, comisionul „consultantului“ care preia o firmă cu pierderi
Cum funcţionează schema

216-53237-1617_reg_24_evz.jpgEvident, metodele utilizate de cei care preiau firme diferă de la o situaţie la alta. Dar, în majoritatea cazurilor, lucrurile decurg astfel:

– Într-o primă fază, proprietarul/administratorul firmei achită comisionul către cel care a publicat anunţul de preluare a firmei. Ulterior, acesta se ocupă de cesionarea societăţii, care este trecută fie pe numele său, fie, cel mai adesea, pe cel al unui interpus.

– De cele mai multe ori, tranzacţia im­plică mutarea sediului social în alt judeţ şi, pentru a îngreuna demersurile ulterioare de recuperare a creanţelor, se recurge frecvent la schimbarea denumirii so­cietăţii.

– Urmează fie intrarea în insolvenţă sau radierea firmei (proces mult mai îndelungat), fie, eventual, utilizarea firmei pentru a contracta furnizori care acceptă instrumente de plată la termen şi care se dovedesc, ulterior, a fi fără acoperire.
Sfatul expertului
Răspunderea rămâne şi după predarea firmei
216-53238-17_anamariaplacintescu_24.jpgAna-Maria Plăcintescu, Avocat asociat, Muşat & Asociaţii
Persoanele care sunt tentate să îşi „vândă firma“ în speranţa că în acest mod vor scăpa de o eventuală răspundere trebuie să aibă în vedere şi faptul că, potrivit legii, răspunderea asociatului pentru anumite acte abuzive nu este înlăturată şi nici nu se transferă în cazul cesiunii părţilor sociale. Astfel, conform Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, asociaţii, administratorii şi alte persoane responsabile pentru insolvenţa unei societăţi comerciale pot fi obligate să plătească, total sau parţial, datoriile societăţii respective, în cazul în care aceste persoane (1) au folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, (2) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea societăţii, (3) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, societatea la încetarea de plăţi, (4) au deturnat sau au ascuns o parte din activul societăţii ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia, (5) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi sau (6) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.
Prin urmare, această persoană poate fi obligată să achite datoriile societăţii şi/sau să răspundă penal pentru faptele sale, chiar dacă şi-a vândut toate părţile sociale şi nu mai deţine calitatea de asociat sau administrator în respectiva societate. De asemenea, în cazul în care se dovedeşte scopul ilicit al cesiunii de părţi sociale, creditorii ar putea solicita inclusiv anularea contractului de vânzare-cumpărare a părţilor sociale.
Pe de altă parte, în cazul în care „cumpărătorul“ societăţii comerciale nu abuzează de calitatea sa de asociat/administrator ci, eventual, declară imediat insolvenţa acesteia, dacă datoriile societăţii sunt mai mari decât disponibilităţile băneşti ale acesteia, acesta nu va fi tras la răspundere.
În ceea ce priveşte şansele furnizorilor de recuperare a daunelor, în măsura în care aceste daune au fost cauzate de către persoanele care au „vândut“ societatea (deoarece, aşa cum am menţionat mai sus, prin vânzarea părţilor sociale nu se transmite şi răspunderea pentru eventualele abuzuri), şansele de recuperare a daunelor de la respectivele persoane nu vor fi modificate din cauza vânzării societăţii, ci această vânzare ar putea îngreuna doar procedura de recuperare. În cazul în care daunele au fost cauzate de către cumpărătorul societăţii, deoarece în general aceste persoane sunt greu de găsit (de cele mai multe ori este vorba de societăţi offshore) şi/sau nu deţin bunuri care să poată fi urmărite, şansele de recuperare a daunelor de la aceste persoane sunt de obicei reduse.