Aproximativ patruzeci de mii de soldați au fost capturați de germani. Scoțienii din Divizia Fifty-First Highland au fost înconjurați și capturați de Divizia a șaptea Panzer comandată de Erwin Rommel.
Filmele de război tind să descrie bătăliile pe care le câștigă o națiune – nu pe cele pe care le pierde.
Așadar, cu un film de succes de la Hollywood despre Dunkerque s-ar putea crede că evacuarea a fost o victorie britanică.
De fapt, Dunkerque a fost momentul culminant al unuia dintre cele mai mari dezastre militare din istorie.
În perioada 26 mai – 4 iunie 1940, o armată de peste trei sute de mii de soldați britanici a fost alungată de pe continentul Europei, redusă la o gloată epuizată care se agăța de o flotilă de bărci de salvare, lăsând aproape toate armele și echipamentele în urmă.
Armata britanică a fost schilodită luni întregi după aceea.
Dacă Royal Navy și Royal Air Force ar fi eșuat, iar germanii ar fi reușit să-și desfășoare propria invazie în Marea Britanie în ziua D, rezultatul ar fi fost sigur.
Deci, de ce britanicii celebrează Dunkerque ca o victorie? De ce se numește Miracolul din Dunkerque atunci când un alt astfel de miracol i-ar fi dat lui Hitler cheile Londrei?
Luați în considerare situația.
În doar șase săptămâni din primăvara anului 1940, Marea Britanie și Franța fuseseră zdrobite.
Când Hitler a invadat Franța și țările Benelux pe 10 mai 1940, aliații erau total dezechilibrați.
Crema armatelor franco-britanice, inclusiv o mare parte din Forța Expediționară Britanică (BEF), formată din zece divizii, fusese staționată în nordul Franței.
Planul era să avanseze în nordul Belgiei pentru a opri înaintarea germană, deoarece aceasta a fost ruta pe care au luat-o germanii în 1914.
Din păcate, diviziile germane vârf de lance au lovit în centrul Franței, prin pădurea slab apărată a Ardenilor.
Pătrunzând rapid printre dealurile împădurite, coloanele lor de tancuri s-au îndreptat spre nord pentru a ataca forțele aliate din Belgia din spate, în timp ce alte forțe germane – susținute de parașutiști – au ocupat Olanda și au presat Aliații din cealaltă direcție.
Aliații au încercat să se retragă din Belgia înapoi în Franța. Dar era prea tarziu.
Pe 19 mai, diviziunile de panzere ajunseseră la Abbeville, pe Canalul Mânecii.
Cea mai mare parte a armatelor aliate au fost prinse într-un buzunar de-a lungul coastelor franceze și belgiene, cu germanii pe trei laturi și cu Canalul Mânecii în spate.
Între timp, o altă coloană germană s-a îndreptat spre Paris și nu numai, făcând ca orice contraatac major francez să nu fie altceva decât o fantezie.
Britanicii au făcut ceea ce au făcut întotdeauna când armatele lor de peste mări aveau probleme: încep să caute cel mai apropiat port pentru o evacuare.
Cu o lipsă tipică (și, în acest caz, justificată) de credință în aliații lor, au început să planifice evacuarea BEF prin porturile Canalului.
Deși francezii ar da parțial vina înfrângerii pe trădarea britanică, britanicii au avut dreptate.
Cu armatele franceze depășite și dezintegrate, Franța era condamnată.
Dar la fel era și BEF – sau așa arăta.
În timp ce soldații epuizați mergeau spre coastă, pe drumuri pline de refugiați și bombardate de Luftwaffe, întrebarea era: puteau ajunge la plaje și siguranță înainte ca panzerele să-i ajungă?
Au fost evacuați patru sute de mii de soldați britanici și francezi, printr-un port de dimensiuni moderate ale cărui docuri erau distruse de bombe și obuze.
Chiar și în cele mai bune condiții, ar fi trebuit mai mult timp decât aveau Aliații pe bună dreptate ca acele trupe să fie recuperatede pe plaje.
În ciuda prăbușirii generale a aliaților, trupele britanice și franceze care apărau perimetrul Dunkirk au luptat din greu sub un atac aerian constant.
Cu toate acestea, dacă generalii de tancuri ai lui Hitler, precum Heinz Guderian, ar fi avut ei decizia, panzerele ar fi deschis ca bisturiile drumurile spre Dunkerque. Plajele ar fi devenit o cușcă gigantică.
Însă, pe 24 mai, Hitler și Înaltul său Comandament au apăsat butonul de oprire.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
