Cu trei ani înainte de izbucnirea marii crize, marile corporaţii au început să-şi vândă din acţiunile imobiliare, ceea ce a însemnat o lovitură dură pentru piaţa imobiliară fictivă care se îngroşase până peste măsură, cu totul în afara realităţii pieţei imobiliare reale, un cerc vicios care, la fel ca şi aeronava Hindenburg, avea zilele numărate. Pe atunci, pe la jumătatea anului 2005, cei mai privilegiaţi, băncile şi marile corporaţii imobiliare, au început să-şi vândă acţiunile într-un moment în care nu se întrevedea nimic din uraganul care se apropia, dar pe care, fără dar şi poate, ei îl anticipaseră. Cam asta s-a întâmplat în Spania şi fenomenul nu a reverberat, din păcate, şi în România.
Din ianuarie 2007, România este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene şi şi-a facut intrarea în UE probabil în momentul cel mai prost, având în vedere că a imediar a urmat marea furtună care a scuturat Europa şi toate ţările sale membre fără excepţie. Un drum anevoios care a oferit economiei româneşti posibilităţi necunoscute până atunci şi greu de realizat de unul singur intr-o lume formată din blocuri de influenţă bine delimítate. Astfel, companii din toate latitudinile, au aterizat în ţara Munţilor Carpaţi, printre care şi cele spaniole, corporaţii mari deocamdată, specializate în dezvoltarea de infrastructuri şi lucrări publice , în principal.
Companiile spaniole mici şi mijlocii sunt încă departe de România şi, deşi comunitatea de români în Spania este foarte mare, a doua comunitate după cea chineză, aceasta nu este văzuta întotdeauna cu ochi buni, din cauza fenomenului de delicvenţă care a fost asociat din păcate în câteva ocazii cu prezenţa sa şi s-a extins într-un mod nedrept întregii ţări. Antrepenorii spanioli cred că este prea riscant să investească în România, având în faţă doar o imagine cu o ţară coruptă şi cu un mediu de business lipsit de credibilitate. Practic este vorba despre o bariera deja creată, care împiedică potenţiale companii spaniole să-şi îndrepte privirile spre România, înaintea altor preferinţe cum ar fi America de Sud, Statele Unite ale Americii sau chiar Africa. Fără nici o îndoială, pentru România va fi o mare provocare pentru viitor să-şi creeze propriul brand care să întrunească toate valorile sale şi a cetăţenilor ei. Aceştia vor trebui să înveţe să unească aceste valori într-o imagine-icoană şi un mesaj direct care să convingă şi, în acelaşi timp, să seducă. Vorbim aici despre transformarea imaginii ţării într-un brand care să reprezinte, să protejeze şi în acelaşi timp să cuprindă tot ceea ce există pe teritoriul ei.
Toate avantajele pe care le-a câştigat România ca membră cu drepturi depline a UE, precum şi talentele sale, bogăţia din domeniul productiv şi geografic, pot trece pe un al doilea plan în faţa opţiunilor pe care le oferă o strategie ce se bazează pe o marcă proprie şi deci pe o vânzare bazată pe valoarea adaugată dată de “made in”. Această strategie ar putea oferi un drum mult mai eficient.
Fără dar şi poate, viitorul trebuie să aducă o colaborare strânsă între două economii, cea spaniolă şi cea românească, din multe motive importante, cum ar fi similarităţile care există între tradiţiile cetăţenilor ambelor ţări, modul de a trăi şi a se bucura de viaţă, cultură, gastronomie şi multe altele. Poporul român şi cel spaniol se aseamănă de la prima vedere şi există clar oportunităţi de a încheia o logodnă solidă şi binevenită în domeniul economic şi în lumea afacerilor. În ce măsură economia şi afacerile devin decisive în cadrul relaţiilor româno-spaniole, asta poate hotărî doar diferenţa între a crede şi a nu crede în posibilităţile pe care le are în acest moment România.
David Espriu este jurnalist şi om de afaceri în Spania