Consumăm aceleași produse sau servicii, ne supunem acelorași reguli, este firesc prin urmare să dezvoltăm aceleași așteptări, inclusiv în materie de valorificare a efectelor actului de justiție. În mod mai mult sau mai puțin conștient direcția a fost clară: cutume paralele,  tratate bilaterale, multilaterale, acquis comunitar, unificare legislativă, toate converg spre aceeași finalitate; reguli comune care să faciliteze, indiferent de modalitatea efectivă nașterea, modificarea și stingerea raporturilor juridice de orice fel.

Fenomenul globalizării este în mod evident unul complex și sensibil. La fel de sensibil și la fel de complex este modul de manifestare a globalizării în activitatea de aplicare a legii.

În cuprinsul acestui material ne propunem să tratăm sintetic poate cea mai prozaică valență a acestui proces: recunoașterea și executarea în România a hotărârilor judecătorești și arbitrale pronunțate în jurisdicții străine. Scopul declarat este să oferim celor confruntați cu o astfel de provocare câteva repere practice în legătură cu demersurile care trebuie întreprinse în acest scop. Informațiile care urmează nu rezolvă toate problemele, însă pot fi un punct util de plecare. 

Din considerente ce țin exclusiv de coerența expunerii, urmează să surprindem în continuare câteva reguli aplicabile recunoașterii și executării în România a hotărârilor judecătorești pronunțate de alte instanțe judecătorești naționale și alternativ, a hotărârilor arbitrale pronunțate în alte jurisdicții.

Cu titlu preliminar arătăm  că normele juridice relevante pentru procedura analizată se regăsesc în Codul de Procedura Civilă – Titlurile III și IV, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New-York la 10 iunie 1958, Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva adoptată la 21 aprilie 1961, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, sau Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copilului, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ș.a..

 

 

Așadar, procedura recunoașterii este o formalitate prealabilă oricărei forme de executare silită pornită pe teritoriul României. Sunt exceptate de la o astfel de procedură hotărârile care se bucură de recunoașterea de plin drept, în vreme ce hotărârile care privesc măsuri asigurătorii sau cele date cu executare provizorie sunt excluse de la această procedură.

Hotărârile judecătorești care se bucură de recunoaștere de plin drept sunt cele care privesc statutul personal al cetățenilor străini. Art. 1095 C. proc. civ. enumeră condițiile stricte în care aceste hotărâri trebuie pronunțate pentru a beneficia de acest statut privilegiat. Nu vom zăbovi, însă, asupra lor.

Procedura recunoașterii și executării hotărârilor străine este întotdeauna una judiciară, adică implică intervenția unei instanțe de judecată. Cererea poate privi, după caz, fie exclusiv recunoașterea, fie recunoașterea și executarea hotărârii străine.

Cererea de recunoaștere a hotărârilor judecătorești și cea de recunoaștere și executare a hotărârilor arbitrale este de competența tribunalului în circumscripţia căruia se află domiciliul/ sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre, iar în situația în care o atare instanță nu poate fi determinată, de competența Tribunalului București. Prin excepție, cererea de recunoaștere și încuviințare a executării hotărârii judecătorești străine va fi adresată tribunalului în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.

Ca regulă, cererea se soluționează în  prezența părților din litigiul de fond. Totuși, legea permite soluționarea și fără citarea părților, atunci când partea împotriva căreia se va pune în executare hotărârea a fost de acord cu admiterea acțiunii ce a fost soluționată prin hotărârea străină. În toate cazurile însă, soluționarea cererii de încuviințare a executării unei hotărâri judecătorești străine va fi realizată doar cu citarea părților.

Judecata privește eminamente aspecte de ordin formal, instanța sesizată neavând posibilitatea de a reexamina problemele tranșate ori de a modifica titlul executoriu supus recunoașterii și executării.

 

Hotărârea privind recunoașterea și executarea unei hotărâri arbitrale, este supusă numai apelului, potrivit dispozițiilor art. 1131 alin. (1) C. proc. civ.. În mod surprinzător,legiuitorul a optat ca hotărârea pronunțată în procedura de recunoaștere/ de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești să fie supusă atât apelului, cât și recursului.

În privința condițiilor pentru ca o hotărâre judecătorească străină să fie recunoscută în România, acestea sunt strict și limitativ prevăzute de lege. Astfel, în primul rând, hotărârea supusă procedurii trebuie să fie definitivă potrivit legii statului emitent și să fi fost pronunțată de către o instanță competentă. Instanța română va fi cea care va stabili vocația instanței străine de a soluționa litigiu, cât și inexistența unei fraude la sesizarea acesteia. În al doilea rând, legea condiționează recunoașterea și executarea hotărârii străine și de existența, în statul emitent, a unui tratament similar, reciproc, privind hotărârile pronunțate în România. În cazul în care partea care a pierdut procesul a lipsit de la pronunțarea hotărârii, este necesar ca în fața instanței căreia i se solicită recunoașterea să se probeze că atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței au fost înmânate la timp părții, precum și că acesteia i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac aferentă.

 

Codul de procedură civilă reglementează în mod explicit și ipotezele în care recunoașterea unei hotărâri străine nu se poate încuviința. Din considerente de gestiune a spațiului editorial nu vom detalia aceste împrejurari. Ne limităm în a preciza că, de principiu, refuzul recunoașterii poate interveni în acele circumstanțe în care soluționarea cauzei în jurisdicția străină a intervenit prin încălcarea unor norme de ordine publică, punându-se astfel la îndoială efectivitatea procedurii judiciare a cărei recunoaștere se cere, sau mai larg respectarea dreptului la un proces echitabil.

 

Potrivit art. 1100 C. proc. civ., cererea de recunoaștere va fi însoțită de copia hotărârii definitive, iar dacă hotărârea nu reflectă prin ea însăși caracterul definitiv, și de dovada caracterului definitiv emisă de instanța străină. În același timp, cererii îi vor fi atașate și actul oficial care atestă faptul că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de partea care a lipsit atunci când s-a soluționat cauza, precum și orice alt act care ar putea proba pe de o parte că instanța care a pronunțat hotărârea este competentă, iar pe de altă parte că între statul emitent și România există reciprocitate privind efectele hotărârilor judecătorești.

Documentele oficiale dintre cele enumerate mai sus vor fi supuse procedurii supralegalizării, însă doar atunci când nu există temei ca această precondiție să fie suprimată absolut sau parțial.

Documentele atașate cererii vor fi de asemenea însoțite și de traducerea autorizată a acestora. În funcție de circumstanțele cauzei, instanța de recunoaștere va putea, în mod expres, să dispenseze partea de obligația producerii unei părți din documentele enumerate mai sus. Când cererea privește și executarea hotărârii străine, aceasta va fi însoțită de dovada caracterului executoriu al hotărârii, care va fi supusă precondiției supralegalizării.

În materie arbitrală, legiuitorul pare să fie mai puțin exigent în privința documetelor care vor trebui înfățișate instanței naționale: hotărârea arbitrală (supusă supralegalizării) și convenția de arbitraj, în original sau în copie și traducerea autorizată aferentă. 

O radiografie sumară a procedurii administrative de supralegalizare ne arată că aceasta implică în realitate parcurgerea a două etape: întâi supralegalizarea supusă procedurii stabilite de statul de origine al hotărârii arbitrale, iar apoi supralegalizarea efectuată, alternativ, fie de către misiunea diplomatică română/ oficiul consular român din statul emitent, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular în România ale statului de origine. În oricare dintre aceste două cazuri alternative, legea instituie obligativitatea supralegalizării și de către Ministerul Afacerilor Externe.

 

Supralegalizarea nu este cerută atunci când în baza tratatelor internaționale la care România este parte, în baza acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate de România cu statele emitente, în condiții de reciprocitate sau în baza dreptului Uniunii Europene, această formalitate este în mod expres suprimată.

 

 

Exemplificativ, indicăm două instrumente care prevăd suprimarea absolută a supralegalizării, respectiv Convenția privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 18 martie 1970 și Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (materia arbitrajului este exceptată din sfera de aplicare a Regulamentului).

 

O scutire parțială de supralegalizare va putea fi realizată prin aplicarea unei apostile de către statul emitent în condițiile Convenției cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961.

Cu titlu de excepție, și în ipoteza în care părțile convin expres depunerea unei copii certificate pentru conformitate a hotărârii judecătorești străine și a actelor oficiale aferente, supralegalizarea nu va fi cerută. Această excepție nu privește însă hotărârea arbitrală străină.

Toate cele de mai sus oferă o perspectivă generală asupra demersurilor minimale necesare recunoașterii și executării pe teritoriul României a unei hotărâri judecătorești sau arbitrale străine. Am considerat totuși util să parcurgem aceste reguli, întrucât în ciuda unei reglementări aparent clare, de cele mai multe ori această procedură dă naștere unor complicații mai mari chiar decât soluționarea cauzei în care s-a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere și executare se solicită. În definitiv, globalizarea rămâne sub, toate aspectele, un fenomen complex.