Hoţii de tezaure au dezgropat 4,5 milioane de dolari

Scandalul brăţărilor dacice a repus pe tapet problema traficului cu obiecte arheologice. Celor patru milioane de dolari, cât valorează trei tezaure monetare dispărute, li se adaugă încă o jumătate de milion, valoarea brăţărilor lipsă. Există o doză serioasă de ironie în faptul că arheologia devine un subiect de presă abia când se fură vreun obiect de patrimoniu sau e distrus, voit sau nu, cine ştie ce sit celebru. Din păcate, nu a curs prea multă cerneală când prof

Scandalul brăţărilor dacice a repus pe tapet problema traficului cu obiecte arheologice. Celor patru milioane de dolari, cât valorează trei tezaure monetare dispărute, li se adaugă încă o jumătate de milion, valoarea brăţărilor lipsă.

Există o doză serioasă de ironie în faptul că arheologia devine un subiect de presă abia când se fură vreun obiect de patrimoniu sau e distrus, voit sau nu, cine ştie ce sit celebru. Din păcate, nu a curs prea multă cerneală când profesorul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, a descoperit, la Sarmizegetusa, Capitoliul lui Jupiter, cel mai important templu de pe teritoriul provinciei romane Dacia, dedicat unui zeu roman. În schimb, la scandalul brăţărilor dacice a fost festin, s-au scris cearşafuri întregi! Şi, din nefericire, nimeni nu pare să-şi fi pus, cel puţin deocamdată, câteva întrebări evidente: cât de ameninţate sunt siturile noastre arheologice? Ce şi cât se fură, ce se distruge şi din ce motive? Lucrurile sunt sub control sau ne apropiem de situaţia Bulgariei, unde un arheolog – unul profesionist şi celebru, de altminteri, pe nume Gheorghi Kitov – a ajuns să facă săpături cu excavatorul, pentru a o lua înaintea hoţilor?

O statistică a Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGP) prezintă situaţia sec şi fără echivoc: „Asistăm la o intensificare a fenomenului infracţional îndreptat împotriva patrimoniului cultural naţional şi devine evident faptul că, fără o reacţie fermă din partea tuturor instituţiilor implicate în acest domeniu, foarte curând România ar putea deveni nu numai o sursă de bunuri culturale care fac obiectul traficului ilicit, dar şi o adevărată placă turnantă a traficului internaţional cu opere de artă, antichităţi sau bunuri de cult.“ Datele IGP afirmă că în anul 2006 se aflau în urmărire naţională şi internaţională peste 17.000 de bunuri arheologice – dar trebuie precizat că majoritatea zdrobitoare a acestora provine din doar trei tezaure de monede: unul de denari romani de argint (12.000 de piese), unul de monede de aur Koson (2.440 de piese) şi unul de monede de aur Lysimach (2.700 de piese); în rest, ar mai fi cele şase brăţări dacice care încă sunt căutate, până acum fiind recuperate nouă din totalul de 15, cât se presupune că ar fi fost găsite.

Lăsând deocamdată la o parte întrebările legate de scoaterea acestor monede peste graniţă (numai denarii reprezintă un tezaur realmente uriaş, sunt cel puţin 40 de kilograme de argint!), prima problemă care se pune este cea a estimării acestor valori dispărute. Ei bine, deocamdată nimeni nu ştie exact; când (şi mai ales dacă!) vor fi găsite, aceste monede vor trebui evaluate fiecare în parte. „Se poate stabili o valoare de circulaţie, pe baza unor cataloage internaţionale“, spune Margareta Arsenescu, comisar în cadrul Serviciului pentru protejarea patrimoniului cultural naţional al IGP. „Întotdeauna suma agreată este o medie între cea din cataloagele internaţionale şi ceea ce apare în catalogul naţional – ştiind şi frecvenţa cu care poate fi găsită respectiva piesă la noi în ţară.“

Fără a avea pretenţia de a fi experţi în numismatică, putem totuşi încerca, fie şi doar pentru a determina un ordin de mărime, să estimăm cam în ce marje s-ar încadra valoarea celor trei tezaure monetare dispărute. Am consultat trei surse disponibile pe internet, toate specializate în vânzarea de monede antice: un site de licitaţii low-market, un agregator cu ofertele în materie al celor mai cunoscute magazine online şi, de asemenea, un site care centralizează rezultatele licitaţiilor online şi offline cu piese de numismatică (acesta din urmă fiind destinat segmentului up-market).

Două concluzii au apărut repede: în primul rând, e foarte probabil că tezaurul cel mai valoros este cel cu piese Lysimach. Preţul minim de vânzare pentru o singură monedă este de circa 1.000 de dolari, ceea ce înseamnă că valoarea lor totală e cam de 2,7 milioane de dolari. Cel mai mic preţ listat pentru Kosoni era de aproximativ 500 de dolari (deci un total de 1,2 milioane), iar pentru denari minimul era de 30 de dolari (360.000 de dolari, cu totul). Astfel, valoarea minimă a celor trei tezaure ar fi de peste patru milioane de dolari. Însă, atenţie, au fost luate în calcul preţuri de retail!

Un alt scenariu ar trebui să ia în considerare preţurile unitare medii; monedele Lysimach se vând cu preţuri cu mult mai mari, majoritatea în intervalul 2.000 – 4.000 de dolari. De altfel, o astfel de monedă s-a vândut la licitaţie cu peste 11.100 de dolari, recordul micului nostru sondaj ad-hoc! La fel, Kosonii ajung şi la 1.400 de dolari bucata, media fiind în jurul a 700 de dolari, şi am văzut denari care costau nu 30, ci 1.700 de dolari. E extrem de riscant să facem estimări „în orb“ (de pildă, există mii de feluri de denari!), dar e posibil, prin urmare, ca valoarea reală a monedelor dispărute să fie semnificativ mai mare: între şase şi zece milioane de dolari. Iar în eventualitatea că măcar unul dintre tezaure conţine piese excepţionale (foarte rare, bine conservate etc.), această valoare ar putea depăşi zece milioane de dolari.

În replică, Poliţia a început, în ultimii doi ani, să angajeze, ca poliţişti cu acte în regulă, arheologi profesionişti, muzeografi sau istorici. Când nu urmăreşte cazuri penale legate de domeniul arheologiei, Margareta Arsenescu predă la Facultatea de Istorie – este şi lector universitar. Comisarul Arsenescu nu este, de altminteri, un caz singular: „În toată ţara sunt 38 de poliţişti (care lucrează în structuri specializate pe cazuri de agresiuni asupra patrimoniului cultural, înfiinţate după un model maghiar, n.r.), dintre care arheologi suntem zece, cu mine cu tot“, afirmă ea. „La IGP suntem opt oameni, dintre care unul singur, eu, este angajat din sursă externă (din afara aparatului Ministerului de Interne, n.r.). Ceilalţi şapte sunt ofiţeri de investigaţii criminale, judiciarişti de meserie, care au trecut prin nişte cursuri de specialitate.“

În mod tacit, autorităţile recunosc că problema furturilor sau a distrugerilor patrimoniului cultural este serioasă; de la începutul acestui an au fost mărite pedepsele pentru folosirea neautorizată a detectoarelor de metale în perimetrul siturilor arheologice – închisoare de la doi la şapte ani, chiar dacă nu ai săpat un centimetru de pământ!

„Nivelul braconajului este mare în anumite zone, foarte bine concentrate“, afirmă Arsenescu. „De exemplu, tot sistemul defensiv al cetăţilor din Munţii Orăştie“, nu numai cele dacice, dar şi castrele romane, precum şi cetăţile greceşti, romane şi romano-bizantine din Tulcea şi Constanţa. În general, braconierii preferă să facă săpături în perimetrul şi în jurul cetăţilor fortificate, unde aceştia cred că trebuie să existe presupuse comori. „Dar este o logică primară“, declară comisarul. „Un tezaur nu se îngroapă niciodată în interiorul aşezării.“ De altfel, tezaurele mari nu au fost mai niciodată găsite în urma unor cercetări arheologice sistematice, ci în situri nereperate până atunci, din întâmplare, cum a fost cazul „Cloştii cu puii de aur“ sau al brăţărilor dacice.

Braconierii lucrează de obicei în echipe şi folosesc, adesea, localnici pe post de ghizi. „Sunt interesaţi îndeosebi de tezaure monetare, bijuterii, arme şi echipament militar (săbii, coifuri, scuturi etc.)“, spun reprezentanţii IGP şi, de regulă, pieţele de desfacere sunt statele Europei de Vest, mai puţin România.

Din păcate, nu numai braconajul în sine e o problemă, chiar dacă hoţii distrug situri săpând fără niciun fel de preocupare pentru ce distrug, căci îi interesează doar comorile. Există alte patru categorii de infracţiuni legate de patrimoniul arheologic: comerţul ilicit; distrugerea de monumente în elevaţie (ridicate deasupra solului) prin demantelarea zidurilor, pietrele scoase fiind folosite la construirea unor case ale localnicilor; distrugerea unor situri pentru ridicarea de construcţii noi; şi, în cele din urmă, tăinuirea descoperirilor arheologice întâmplătoare, pentru a fi ulterior vândute. Fireşte, cele mai spectaculoase sunt furturile din situri, dar n-aţi crede cât de păguboase pot fi lucrările de construcţii. De exemplu, în luna februarie a fost distrus complexul monahal paleocreştin din Slava Rusă (Tulcea), unic în Europa de Sud-Est. „Omul avea autorizaţie, dar a vrut să-şi facă loc să întoarcă basculanta; a ras un sit arheologic absolut celebru“, spune Arsenescu. Problema, vă vine să credeţi sau nu, era că situl protejat din apropiere nu fusese semnalizat ca atare. Prejudiciul stabilit de experţii Ministerului Culturii a fost de aproape 200.000 de euro, însă cel de ordin cultural rămâne irecuperabil. La fel, în 2005, în situl arheologic Tomis au fost distruse cel puţin şapte complexuri funerare şi un cuptor de ars ceramică, toate datând din secolul al II-lea e.n.; lucrările de construcţie nu avuseseră avizul de specialitate. Procedura penală cere ca şi în aceste situaţii să se stabilească un prejudiciu; dar cum mormintele nu au o valoare de circulaţie, acesta se stabileşte plecând de la costurile săpăturilor de salvare plus cele implicate de restaurarea sitului afectat.

De departe, cel mai important caz legat de bunuri arheologice de după Revoluţie este cel al brăţărilor dacice – atât prin valoarea intrinsecă a obiectelor, evaluate la 1,5 milioane de euro, cât şi prin complexitatea speţei. 13 inculpaţi au fost trimişi în judecată. Încă 36 de persoane sunt urmărite penal în alte 17 dosare penale, sub acuzaţii care merg de la furt calificat pînă la şantaj şi proxenetism; aceste ultime dosare au fost conexate, în prezent existând două dosare complexe, urmând a fi întocmite două rechizitorii.

Există trei lucruri mai puţin cunoscute în legătură cu acest caz: mai întâi, că au fost recuperate aproape 10.000 de monede, pe lângă foarte multe alte artefacte. Apoi, că în cursul anchetei s-a descoperit că cele 556 monede Koson de aur cumpărate în 1996-1997 de către BNR, Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva fac parte din tezaurul actualmente aflat în urmărire, amintit mai sus, furat în august 1996 de la Sarmizegetusa-Regia. Kosonii cu pricina au luat drumul Franţei. Şi iată cum revine aceeaşi ironie care face ca despre arheologi să se scrie doar când intră în scenă hoţii: am dat bani (publici) ca să cumpărăm… bani. Dar cel puţin i-am recuperat, măcar în parte…

Dar ceea ce e cu adevărat frumos abia urmează: pentru arheologi, brăţările sunt un vis împlinit. Erau cunoscute doar circa 30 de obiecte de aur datând din perioada de apogeu a dacilor – şi era un paradox de nerezolvat: o civilizaţie puternică, înfloritoare, capabilă să poarte războaie cu romanii, din care aurul lipseşte aproape complet (ca şi uriaşele necropole care lipsesc, deşi te-ai aştepta să fie găsite, altă ciudăţenie care îi intrigă pe specialişti). Cum a fost posibil? Ce s-a întâmplat? A fost o reformă religioasă? Sau o uriaşă traumă istorică, precum cea prin care au trecut celţii de pe teritoriul Serbiei de azi? Căutând aur, celţii au atacat templul lui Apollo de la Delphi, au suferit o înfrângere cumplită în faţa grecilor, iar preţiosul metal a devenit pentru ei blestemat. S-a întâmplat oare la fel şi cu dacii? De aceea s-au găsit atât de puţine mari necropole, când ar fi fost normal să aibă o mulţime? Oricum ar fi, brăţările nu sunt doar nişte bijuterii frumoase; sunt un fragment din care, încetul cu încetul, am putea reconstrui una dintre marile civilizaţii est-europene.

Obiecte urmărite

Printre obiectele date în urmărire se mai află un set de bijuterii din aur format dintr-un colier cu 27 de pandantive şi doi cercei (foto), găsit în anul 2003 în situl arheologic Căpâlna din Munţii Sebeşului, jud. Alba, şase brăţări spiralice din bare de aur nativ, descoperite la Sarmizegetusa-Regia (zona Căprăreaţa) din Munţii Orăştiei, jud. Hunedoara, precum şi un colan tip Torques, din bară de metal de culoare argintie, torsionată, cu capetele rotunjite şi diametrul de aproximativ 20 cm, găsit în anul 2002 tot la Sarmizegetusa-Regia.

Bani publici

1,49 milioane de lei. Singurele fonduri pentru cercetările arheologice vin de la Ministerul Culturii şi consiliile judeţene. În 2006, MCC a alocat 1,7 milioane de lei, iar în 2007 suma prevăzută este de 1,49 milioane, mai puţin de o jumătate de milion de euro.

Bani privaţi

Cea mai mare cercetare arheologică întreprinsă în România este cea de la Roşia Montană, finanţată în 2000-2007 cu peste zece milioane de dolari de compania canadiană Roşia Montană Gold Corporation, care vrea să deschidă acolo cea mai mare mină de aur şi argint din estul Europei. Au lucrat 60 de arheologi din ţară şi din străinătate; au mai fost peste 20 de etnografi, arhitecţi, istorici, muzeografi, topografi, experţi în baze de date; s-au făcut hărţi digitale 3D ale zonei, fotografii aeriene şi din satelit, mici expoziţii etc.

Există şi argumente împotrivă. Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, se opune de mult proiectului. „Acolo există sute de km de galerii romane şi medievale încă necunoscute, care ar urma să fie distruse – şi pentru ce, pentru 3% profit al statului român? În 2001 şi 2002 au fost dezvelite 2,5 hectare şi s-a dat descărcare de sarcină arheologică pentru 1.100, deci s-a cercetat 0,2% din suprafaţă! Arheologii nu sunt obligaţi să dea certificat de descărcare de sarcină – dacă nu sunt alte interese; or, alte interese au fost. Când spun că a fost vândută Roşia Montană, ştiu ce spun!“

«Brăţările dacice au aproape 10 kg de aur, în timp ce tezaurele miceniene, pline de aur, nu ajung la 5 kg.»
George Trohani, muzeograf, Muzeul Naţional de Istorie a României