Trump a emis în mandatul său 29 de grațieri, comparativ cu cele 212 emise de Barack Obama. În ultimele zile au apărut speculații legate de faptul că Donald Trump ar putea, înainte de a părăsi funcția, să-l grațieze pe avocatul său personal Rudy Giuliani și pe asociații condamnați în urma anchetei Mueller, membri ai administrației Trump. Grațieri ar putea primi și familia sa, dar și Trump însuși.
Dar puterea de grațiere ar trebui să fie doar la discreția președintelui? Sau ar trebui să existe restricții cu privire la cine poate primi iertare? Ar trebui să existe o putere de grațiere prezidențială într-o democrație guvernată de statul de drept?
Black’s Law Dictionary, cartea de referință pentru termenii legali, definește puterea de iertare ca fiind „un act de grațiere care scutește individul căruia i se acordă pedeapsa pe care legea o aplică pentru o crimă pe care a comis-o”. Deși puterea de a ierta este probabil la fel de veche ca politica, rădăcinile iertării prezidențiale din SUA pot fi urmărite mult în urmă, în legislația engleză. Parlamentul englez a fost cel care a pus în mod legal o putere absolută de iertare în mâinile monarhului, în 1535, în timpul domniei regelui Henric al VIII-lea.
Părinții fondatori ai Americii au urmat modelul englez în stabilirea puterilor puterii executive, în articolul II din Constituția SUA. Constituția SUA. Acest articol conferă în mod expres președintelui „puterea de a acorda reparații și grațieri pentru infracțiuni împotriva Statelor Unite” și recunoaște o limitare la această putere „în cazurile de punere sub acuzare”.
Important de subliniat, scrie NI, este că acest concept politic de iertare este legat de conceptul teologic al milei divine sau de îndurarea unui Dumnezeu atotputernic. Iertarea, așa cum a remarcat judecătorul Curții Supreme Marshall în hotărârea din 1833 a SUA împotriva Wilson, este definită ca „un act de înudrare”. La fel ca în islam, iudaism și creștinism, Dumnezeu are puterea de a da și de a lua viața, regii dețin puterea de a lua viața prin execuții și de a acorda viața prin exercitarea grațierilor.
Ca un ecou la Rugăciunea ”Tatăl nostru”, „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, cartea „Leviathan” a filosofului englez Thomas Hobbes afirmă că suveranul ar trebui să manifeste har prin iertarea celor care, pocăindu-se de infracțiunile comise, vor iertare. Dar, în ochii legii, este practic imposibil să iertăm totul și pe toți.
În aceste ultime zile ale administrației Trump, această grațiere oferă o amintire importantă a necesității iertării, precum și a limitărilor ei. Transferul democratic al puterii implică un act implicit de grațiere care rămâne incognito. Deși criticii președintelui pot respinge actele individuale de grațiere, societatea nu ar trebui să renunțe la puterea iertării în sine: ea aduce o reînnoire a speranței democrației.
