Dacă e să vorbim de bogăţie, străinii şi românii înşişi consideră România o ţară relativ săracă, suferind de o corupţie instituţionalizată, tolerată chiar de oamenii cărora le face rău. Iar răsturnarea grotescă a valorilor îi stă alături, definindu-ne într-un mod care ne ruşinează. De la 1848 încoace, n-am terminat încă sincronizarea cu Vestul. Din a doua zi a lui 2007, cånd am ajuns oficial acolo, chiar am luat-o mai încetişor – cel puţin prin isprăvile frunţilor noastre politice.
Aşa că e firesc să ne dorim o ţară mai bogată, mai „aşezată“. Însă în loc să acţionăm, trăim cu dorinţa asta singură-cuc şi cu lamentaţii precum „suntem/am fost sub vremi“ sau „depindem de gazul altora“. E adevărat, destui dintre noi muncesc mult, şi în unele cazuri chiar ne iese. Dar n-avem un efort concertat – unul major, pe care să-l numim naţional, nu pentru că e finanţat de Guvern, ci pentru că e asumat de toţi cei în putere, de la indivizi la marile instituţii şi companii ale ţării.
Ce mă îngrijorează însă mai mult este că ţelul unui astfel de efort nu e în Romånia decåt o simplă vorbă, ignorată de cei care ţin fråiele ţării. Un ţel care ar trebui să stea pe un incontestabil prim-loc vreme de cel puţin o generaţie. Da, asistenţa socială este importantă. La fel şi sănătatea sau infrastructura. Dar există altceva mai important decåt ele. Un domeniu care, odată asumat ca prioritate naţională (citiţi: a fiecăruia, permanent), sugrumă cauzele sărăciei ţării, eliminåndu-le în timp şi creånd bogăţie.
Vorbesc de educaţie – cea pe care am ignorat-o cu toţii în vremea din urmă. Una accesibilă, continuă, temeinic făcută şi cu rezultate reale, aşa cum e în Finlanda. Una care să deştepte oamenii şi să le dea unelte pe care ei să le månuiască spre binele lor, în loc să le îndese maculatură în cap şi apoi să-i împingă în viaţă fără ca ei să ştie să şi-o cåştige singuri. Una care stă la baza economiei bazate pe cunoaştere, o resursă cu adevărat inepuizabilă şi valoroasă.
Produsă bine şi mult de o educaţie eficientă, cunoaşterea ne-ar scoate din sărăcie. Ca să nu mai spun că ne-ar proteja întrucåtva şi de accesele de arbitrariu pe care le vedem deja la posesorii de resurse naturale. Dar mai întåi trebuie să vrem s-o căpătăm, să apucăm ziua în care străinii îşi vor dori să vină aici să înveţe. Alte ţări o fac deja şi, dacă suntem atåt de deştepţi pe cåt credem, n-am mai inventa roata asta, ci am pune-o direct la căruţă.
Gåndesc toate acestea ca om de afaceri, nu ca fiu de profesori. Alături de mulţi alţi colegi de generaţie care împărtăşesc această viziune, chiar dacă părinţii lor n-au trăit la catedră.
Ştefan Liuţe este strategy director al companiei de servicii de branding Grapefruit
