În România, toată clasa politică susține public un Cod fiscal cu taxe mai mici. Numai că atunci când trebuie să îl implementeze apar probleme. Și ca să nu pară că se opun doar așa de amorul artei, opozanții folosesc tot felul de scuze cu priză la publicul larg. Recunosc, sunt maeștrii în manipulare. Au reușit să deturneze discuția despre Codul fiscal transformând-o într-o dezbatere despre sustenabilitatea bugetului și supraîncălzirea economiei. Acest lucru se întâmplă deși Codul fiscal reprezintă doar un punct de referință în economie și nu există o legătură directă între cod și scenariile apocaliptice. De fapt, aceste două scenarii sunt doar două mituri foarte bine întreținute de propagandă. Să le luăm pe rând. Politicienii și tehnocrații lor numiți lasă să se înțeleagă că efectele Codului fiscal apar, în primul rând, asupra bugetului. O gândire simplă, liniară, contabilă este greșită. Acest raționament nu ia în calcul complexitatea economiei. Este foarte posibil ca o reducere de TVA, de exemplu, să însemne venituri din TVA mai mici pentru buget. În același timp, înseamnă venituri mai mari pentru cei din sectorul privat. Și de aici povestea devine interesantă, dar, din păcate, este ignorată total de propagandiști. Efectul unui Cod fiscal cu taxe mai mici și sper eu, în viitor, mai puţine, se vede după ce sectorul privat decide ce să facă cu veniturile mai mari rămase din reducerea de taxe. Decide să consume, să investească sau să economisească? 

Bineînțeles că un politician sau un tehnocrat numit ar putea în acest moment să vină și să mă atenționeze. „Aha, te-am prins. Și dacă veniturile la buget din alte canale nu reușesc să compenseze ce se pierde din reducerea TVA? Așa ajungem la deficit, datorie publică și la buget nesustenabil“. Aici se vede clar greșeala de logică a propagandiștilor. Nu există nicio relație între nivelul taxelor și sustenabilitatea pe termen lung a finanțelor publice. Taxe mai mari nu garantează un buget echilibrat pe termen lung. Ce contează este ce se întâmplă cu cheltuielile publice. Iar decizia este întotdeauna una politică. Un politician va încerca mereu să folosească cheltuielile pentru a-și asigura continuitatea la guvern sau parlament. Decizia nu depinde de nivelul taxelor. Din contră, am putea spune că un nivel mai mare al taxelor oferă, cel puțin teoretic, sume mai mari care să fie distribuite discreționar. 

Al doilea mit este acela care leagă relaxarea fiscală de supraîncălzirea economiei. Și aici raționamentul este simplu, liniar și contabil. Scad taxele, cetățenii și firmele consumă (în scenariul acestora nimeni nu investește) până când economia se supraîncălzește. O economie supraîncălzită este o economie care folosește toate resursele din economie. Cum toate resursele sunt folosite, creşte prețul acestora și apare inflația. Dar acest scenariu presupune că nu cresc investițiile, nu crește productivitatea și mult mai tragic presupune o politică monetară prociclică. Cam multe presupuneri. Iar în cazul în care politica monetară este prociclică nu prea contează ce face politică fiscală pentru că economia oricum o să se supraîncălzească. Supraîncălzirea cu o politică fiscală relaxată, cu taxe mici în cazul nostru, este imposibilă în cazul unei politici monetare anticele pentru că este nevoie de bani ca să produci inflație.  Știu că este greu să ignorăm gălăgia făcută de propagandiști. Mai ales atunci când au pe cartea de vizită numele unor instituții de stat. Ar trebui să faceți un efort și să-i ignorați.

 

FLORIN CÎȚU,

analist economic