În mahalaua bucureşteană Oţetari, cu numai trei ani înainte ca vestita ciumă a lui Caragea să se dezlănţuie, s-a născut viitorul negustor Ilie Zamfirescu. Tatăl său era unul dintre cei mai apreciaţi cojocari din Bucureşti. Primii ani de şcoală i-a petrecut alături de dascălul bisericii Oţetari, unde s-a obişnuit a citi, scrie şi socoti, atât în româneşte – dar cu litere chirilice -, cât şi în greceşte. Către vârsta de nouă sau zece ani a fost luat ca băiat de prăvălie de unchiul său, Tudor Hagi Tudorache, în prăvălia pe care acesta o avea în hanul Sfântul Gheorghe. Ilie a lucrat în firma bătrânului Tudorache şi după dispariţia acestuia din viaţă; la un moment dat, numele său a figurat chiar în denumirea firmei. La 18 august 1853, Ilie Zamfirescu s-a retras din firma Tudorache, pornind o afacere proprie, ca angrosist de manufactură. Capitalul său nu era de neglijat pentru acea vreme – circa 740.000 de lei, strânşi atât din munca sa de până atunci, cât şi cu ajutorul părinţilor lui. Prima sa prăvălie se afla pe uliţa Colţei, astăzi bulevardul Magheru, pentru ca apoi, după 1848, să se mute în hanul Hilel, aflat peste drum de biserica Sf. Gheorghe. Firma s-a numit Ilie Zamfirescu & Co şi îi avea ca asociaţi, alături de fondator, pe Costache Paulescu şi pe Ghiţă Georgescu.

Casa Ilie Zamfirescu vindea mari cantităţi de mătăsuri, catifele, atlazuri, postavuri şi produse de galanterie, toate achiziţionate cu sprijinul casei de comision de la Viena a fratelui său vitreg, Nicolae Woikowitz. Ilie Zamfirescu a introdus prima oară în Valahia pantofii „Caveleri“, în 1855. Anul 1859 a fost unul de cumpănă pentru Casa Ilie Zamfirescu, după ce bancherul Niculae Hrisu a dat faliment (cel mai mare din acea epocă, cu pierderi evaluate la 8.517.654 lei aur). Ca urmare a propriilor pierderi şi a eşecului de a-şi salva una dintre firme, Zamfirescu şi-a văzut cea mai mare parte din avere afectată de falimentul bancherului. După puţină vreme, Ilie Zamfirescu a fost lovit de o congestie cerebrală; a murit la 23 iunie 1862.După dispariţia negustorului, tovărăşia (termenul care îi desemna pe atunci pe asociaţii proprietari ai unei companii, n.r.) firmei nu s-a destrămat, locul rămas vacant fiind ocupat de soţia defunctului, Mariţa I. Zamfirescu, ca tutor al copiilor minori ai negustorului.

Ilie Zamfirescu a refăcut biserica Oţetari – cu ajutorul preotului paroh, care îi dădea însemnări de familiile sărace care meritau a fi ajutate de Paşte, de Crăciun şi la alte sărbători mari, le trimitea coşuri cu alimente, la care mai adăuga ceva stambă şi pânză pentru familiile cele mai nevoiaşe. A ajutat apoi multe dintre publicaţiile scriitorilor români de la mijlocul secolului al XIX-lea.