Fie ca vrem sau nu, fie ca suntem constienti sau nu, facem parte dintr-o comunitate cognitiva in interiorul careia impartasim cu ceilalti cunostinte, informatii, valori, traditii si emotii.
In estimarea propriilor noastre cunostinte si intelegeri, incorporam (in)voluntar cunostintele altor oameni. O foarte mica proportie din ceea ce stim se afla in noi.
Cea mai mare parte se afla in comunitatea cognitiva careia ii apartinem, in capetele celorlalti[1].
Faptul ca exista cunostinte accesibile in comunitatea cognitiva ne face sa ne supra-evaluam cunostintele individuale. De vreme ce, intr-o comunitate cognitiva, impartasim cunostinte si informatii, nu mai percepem distinctia dintre ceea ce “stim” noi si ceea ce stie sau intelege comunitatea. Aceasta este iluzia profunzimii explicative[2].
Asa cum stocam cunostinte in alti nenumarati oameni cu care impartasim ceea ce este sedimentat in cadrul comunitatii cognitive, depozitam inteligenta si pe internet. Obiceiul de a cauta orice pe internet a crescut stima de sine cognitiva. Oamenii care au gasit informatii pe internet au avut convingerea ca le cunosteau dinainte ei insisi, ca le stiusera tot timpul[3].
Platon, in Apologia lui Socrate, reproduce conceptia lui Socrate care era convins ca este mai intelept cel ce stie ca nu stie, decat cel care este dominat de iluzia ca stie. La fel ca multi dintre noi, individul criticat de Socrate nu stia ca nu stia. Avea iluzia profunzimii explicative. Stia mai putin decat socotea ca stie.
Iluzia intelegerii este cu atat mai pregnanta cu cat comunitatea cognitiva este mai exclusivista si, in pasul doi, mai dominatoare.
Irving Janis ilustra, prin anii ’80 ai sec. XX, asa-numita mentalitate de turma (gandire in grup, groupthink) care ne face ca, odata ce aderam la un grup si la valorile si certitudinile acestuia, sa ne comportam ca si cand am lasa comunitatea sa gandeasca si sa simta in locul nostru, intr-o comoda stare de (partiala) dez-individualizare si de diluare a responsabilitatii in “favoarea” multimii, care va consuma toata energia necesara pentru ca noi sa lincezim.
O comunitate cognitiva are toate avantajele din lume, dar poate deveni extrem de periculoasa tocmai din cauza iluziei intelegerii. Oamenii cu care dialogam (real sau virtual) sunt influentati de noi, iar noi suntem influentati de ei. Membri grupului isi pot intari unii altora senzatia de intelegere. Fiecare membru al grupului vede ca toti ceilalti ii sustin viziunea sau parerea, ceea ce ii face pe toti sa aiba convingerea ca punctul lor de vedere este justificat si ca misiunea lor este clara, chiar daca nu exista nicio motivatie reala care sa sustina aceasta convingere, ci doar un miraj. Membrii grupului isi ofera unii altora sprijin emotional, dar nimic rational nu sustine grupul ca atare.
Internetul permite, in zilele noastre, gasirea facila a oamenilor cu idei asemenatoare cu ale noastre, capabili sa confirme ceea ce noi credem deja, oferindu-ne un forum in care sa dispretuim prostia si sa deplangem rautatea celor care au o conceptie diferita de a noastra despre lume. Iar ceilalti, la randul lor, refuza interactiunea cu noi, bazandu-se pa acelasi algoritm.
Gandirea in grup determina, mai ales in politica, polarizarea de grup. Adversarii politici, la fel ca pe stadion, se caracterizeaza reciproc in moduri simpliste, fiecare acuzandu-l pe adversar ca nu pricepe “profunzimea” punctului sau de vedere. Intotdeauna, in acest dialog al surzilor, celalalt este ignorant. Nu poate pricepe cat de mult ne pasa noua, cat suntem noi de deschisi si cat de utile (si inaltatoare) ne sunt ideile. Ca, altfel, daca ar pricepe, ar vedea lucrurile la fel ca noi.
Dar lipsa acestui dialog duce la segregare si, culmea ironiei, determina reducerea gradului de intelegere, prin refuzul alternativelor la convingerile noastre, bazate, de altfel, pe un miraj. Noi, in grupul nostru inchis, nu stim aproape nimic despre ceilalti, dar ne bazam convingerile pe confirmarea si reafirmarea lor de catre membrii grupului nostru (membri care stiu tot atat de putin ca si noi, avand, totusi, convingerea ca stiu, ca in povestea din Apologia lui Socrate). In plus, se observa ca scopul acestei asa-zise deschideri catre comunicare nu este intelegerea reala si, cu atat mai putin, nu este acceptarea macar partiala a viziunii celorlalti, ci conformarea si alinierea lor la valorile sau la “valorile” grupului dominant, prin eliminarea alternativei si a diversitatii. Probabil ca motivul pentru care a fost condamnat Socrate este exact acest algoritm al conformarii, profund inradacinat in cultura si psiholigia noastra.
Maieutica, acea metoda de provocare a auto-cunoasterii prin intrebari in cascada care determinau raspunsuri ileluctabile, era, foarte probabil, iritanta si vatamatoare pentru orgoliul individual si mandria de grup, caci era de natura a obliga “intervievatul” sa isi recunoasca lipsa de cunoastere reala si constructia din iluzii a adevarurilor in care crede.
Incapacitatea de a intelege cat de putin stim, combinata cu suportul pentru ideile noastre oferit de grupul nostru, reunit in jurul unor valori intangibile, poate sa declanseze mecanisme sociale periculoase[4]. Fascismul si comunismul sunt, de altfel, rezultatul acestui mecanism al gandirii in grup.
Nevoia de puritate ideologica, pusa la baza oricarei justificari a actelor barbare si a oricarei ortodoxii rigide, este rezultatul unor iluzii de intelegere, proprie liderilor de grup, dar si adeptilor, deopotriva.
Aceasta nu inseamna ca ideologia, in sine, este nociva. Consecinte ingrozitoare, atat pentru alteritate, cat si pentru membri grupului, apar din blocarea in proiect, din mirajul puritatii convingerilor care, de fapt, se sustin pe confirmarea reciproca din partea membrilor grupului, insensibil la viziunea strainilor, a outsider-ilor.
Desi atitudinile ferme, extremiste, bazate pe certitudinea ca putinul pe care il stim reprezinta tot adevarul, pot fi combatute prin eliminarea totala sau partiala a iluziei profunzimii explicative (lucru relativ simplu de facut, prin testul explicatiei cauzale amanuntite), exista totusi valori pe care le consideram sacre, intangibile, pe care nicio discutie, niciun test, nicio tentativa de educare nu le va schimba.
Atunci cand o atitudine se bazeaza pe o valoare sacra, consecintele nu (mai) conteaza.
Valorile si certitudinile religioase sau morale, de exemplu, nu se intemeiaza decat in mica masura pe reflectie, ci pe intuitii si emotii. Nu este necesara o explicatie a acestor valori si nici vreo motivatie pentru care incalcarea lor este considerata blamabila. Pur si simplu, incalcarea vizibila a acestor valori determina consternare morala.
La fel se intampla si cu opiniile politice ferme sau extremiste: nu conteaza consecintele unor astfel de politici, ci valorile “sacre” pe care aceste opinii le slujesc cu sfintenie. Daca atitudinile si comportamentul in politica nu se bazeaza pe consecinte, ci pe valori sacre, atunci inlaturarea iluziei cunoasterii nu mai conteaza. Dimpotriva, cel ce “atenteaza” la aceste valori sacre incercand sa arate unde gresesc enoriasii devine instantaneu proscris, in special pe internet si in mediile de socializare online. Daca slujirea valorii sacre aduce voturi si bani, consecintele politice nu conteaza. In plus, este usor sa iti ascunzi ignoranta sub un val de platitudini relative la valori sacre[5].
Textul de mai sus nu este pentru membrii celor doua blocuri civico-politice, ci se adreseaza celor care, ca si mine, se afla in afara celor doua blocuri civico-politice care se confrunta violent zilele astea, cetateni care asista cu obida si cu consternare la ocuparea parazitara a agendei publice cu agenda personala a unui singur om. Adversarii sai ireductibili si enoriasii grupului sau omit cu desavarsire temele curente (cum ar fi cresterea dobanzilor si a inflatiei) si cele de perspectiva imediata (cum ar fi penuria de forta de munca in zonele dezvoltate si lipsa de locuri de munca decente in zonele defavorizate). Temele esentiale, ontologice, cum ar fi involutia demografica si educationala a populatiei, prabusirea sistemului de sanatate, solidaritatea intre generatii sau viitorul european al Romaniei, nici macar nu sunt pe agenda publica.
Poate ca zisii beligeranti reusesc sa ia aminte la cele spuse de Sloman si Fernbach[6], “oamenii sunt mai putin inclinati sa caute noi informatii dupa ce afla ca s-au inselat. Explicatia cauzala este o metoda eficienta de a spulbera iluzia, dar oamenilor nu le place sa-si vada iluziile spulberate. Dupa cum spunea Voltaire, “iluzia este cea dintai placere”. Spulberarea unei iluzii ii poate face pe oameni sa dea inapoi. Oamenilor le place sa aiba senzatia de succes, nu sa se stimta incompetenti. […] Un lider bun trebuie sa fie in stare sa-i ajute pe oameni sa isi constientizeze propria ignoranta, fara a-i face sa se simta niste prosti. […] Liderii au, de asemenea, responsabilitatea sa-si constientizeze propria ignoranta si sa profite eficient de cunostintele si abilitatile altora […]”.
[1]Teoria comunitatii cognitive este sustinuta de Steven Sloman, Philip Fernbach. A se vedea Iluzia Cunoasterii. De ce nu gandim niciodata singuri, publicata in limba romana la editura Publica, Bucuresti, 2017.
[2]Aceasta iluzie poate fi cel mai usor probata prin testul fermoarului. Fiecare dintre noi poate face testul. In trei pasi, evaluati pe o scala de la 1 la 7 cat de bine stiti cum functioneaza fermoarul, apoi explicati detaliat cum functioneaza fermoarul, apoi evaluati din nou cat de bine stiti cum functioneaza fermoarul. Este clar ca, exceptand cazul in care sunteti fabricant direct al fermoarului, nu stiti cum functioneaza fermoarul, ci “stiti” asa cum toata lumea “stie” ca functioneaza un fermoar. Testul, elaborat de Frank Kiel, este evocat de St. Sloman, Ph. Fernbach, op.cit., p. 33-34.
[3]St. Sloman, Ph. Fernbach, op.cit., p.165. Gradul de informare si intelegere dobandite de individ nu a crescut, ci dimpotriva, a crescut gradul de iluzie a profunzimii explicative. Iluzia profunzimii explicative se agraveaza cu fiecare search sau scroll pe internet. Este ceea ce spunea Umberto Eco: internetul a facut un savant din prostul satului.
[4]St. Sloman, Ph. Fernbach, op.cit., p.209-211.
[5]St. Sloman, Ph. Fernbach, op.cit., p.219-220.
[6]St. Sloman, Ph. Fernbach, op.cit., p.231-232.