Sentimentul de relaxare în rândul elitelor politice europene în urma alegerii lui Joe Biden este aproape palpabil. La fel și dorința lor de a reveni la situația de echilibru în ceea ce privește politica Washingtonului față de NATO.

Există disidenți, în special președintele francez Emmanuel Macron, care au cerut „suveranitatea” apărării europene, indiferent de cine va ocupa Biroul Oval.

În același timp, există o opoziție clară vizavi de apelul său către ceilalți membri ai Uniunii Europene de a lua problemele de securitate mmult mai în serios și de a dezvolta o capacitate de apărare europeană credibilă și independentă. Statele-client ale Washingtonului din Europa de Est par prea dispuse să perpetueze actualul sistem de încredere totală în SUA pentru securitatea lor. Mai rău, cel mai important membru al UE, Germania, pare mulțumit să se lase cu totul în brațele SUA.

Reacția Berlinului la poziția lui Macron este aproape patetică. Annegret Kramp-Karrenbauer, ministrul Apărării, declara: „Fără capacitățile nucleare și convenționale ale Americii, Germania și Europa nu se pot proteja. Acestea sunt faptele simple”.

Dar, comentează NI, „acestea sunt „fapte simple” doar dacă se acceptă mai multe fraze atlantiste discutabile sau absurde.

Una e că Uniunea Europeană, cu o populație mai mare decât America și cu o economie foarte sofisticată aproape la fel de mare, nu-și poate construi o apărare continentală capabilă. Și altceva este că Rusia, în ciuda faptului că e o umbră palidă a defunctei Uniuni Sovietice, reprezintă o amenințare gravă pe care UE nu crede că poate să o descurajeze.

O a treia ipoteză defectuoasă este că Rusia se îndreaptă spre iadul expansiv, în ciuda reducerii cheltuielilor sale militare atât în ​​2017, cât și în 2019. Mai mult, chiar cifra din 2019 (65,1 miliarde de dolari) este mult mai mică decât cheltuielile anuale de apărare (aproape 300 de miliarde de dolari) ale NATO. În cele din urmă, trebuie să acceptăm presupunerea conform căreia statele UE nu pot face față singure amenințărilor pe care le prezintă teroriștii apatrizi și țările din Orientul Mijlociu.

Realitatea e că, a continua să se bazeze pe SUA, devine „o pătură de securitate” convenabilă pentru Europa. În același timp, actualul aranjament hrănește ego-urile elitelor politice americane care cred în expresia narcisismului național, definită de Madeleine Albright, conform căreia SUA sunt „o națiune indispensabilă”.

În afară de asta, Statele Unite și marile puteri europene se regăsesc tot mai mult pe poziții radical diferite atunci când vine vorba de probleme globale majore, cum ar fi relațiile cu China.

A sosit poate timpul ca europenii să crească și ca Uniunea Europeană să își ocupe locul de drept în lume, ca un actor politic și militar semnificativ, nu doar ca un protagonist economic.