Mereu se face caz de deontologia profesională atunci când se ia în discuţie breasla jurnaliştilor, dar am auzit foarte puţine discuţii pe marginea deontologiei surselor. Sau măcar despre o minimă decenţă în relaţia cu un om din presă, în aşa fel încât să nu îţi baţi joc de munca din care îşi câştigă pâinea.
Săptămâna trecută, în timpul documentării pentru un articol legat de taxa auto, colegii din redacţie au luat legătura, printre alţii, şi cu un jurist. Numele acestuia nu are nicio importanţă. Într-un e-mail, îi atrăgeam atenţia asupra faptului că actuala formă a ordonanţei care instituie taxa Vosganian poate fi interpretată în sensul aplicării acestei taxe la toate vehiculele noi sau second hand comercializate în România, nu doar la importuri. Şi îi ceream părerea. Noi am ajuns la concluzia respectivă după două săptămâni de lucru, consultări cu diverse surse şi citind de cel puţin zece ori, fiecare, actul respectiv.
Printr-un singur clic din mouse, avocatul şi-a bătut joc de tot efortul şi a înaintat e-mailul către o publicaţie concurentă, fapt confirmat de cineva din interiorul redacţiei respective. Răspunsul avocatului? Ar trebui să îi fim recunoscători că ne oferă consultaţie juridică gratis. Tot săptămâna trecută, am constatat cu stupoare că într-un cotidian a apărut un articol despre piaţa avocaturii, în care avocaţii repetau cuvânt cu cuvânt ceea ce puteţi citi în acest număr că ne-au declarat nouă. Coincidenţă sau cineva a „suflat“ subiectul?
Dacă un astfel de comportament ar veni de la un fermier din Ialomiţa, care nu are de-a face cu presa zi de zi, poate aş fi înţeles, era doar o lipsă de bună-cuviinţă. Venit de la nişte avocaţi, care păstrează cu sfinţenie confidenţialitatea tranzacţiilor în care sunt implicaţi, sună a încercare de a-şi face reclamă cu orice preţ. Iar preţul e acest război de gherilă, în care se pot folosi orice mijloace pentru că publicaţiile economice, prea multe pentru o piaţă atât de mică, înghit orice.
