Impactul nebuniei industrializării forțate asupra poporului român
Au fost deschise multe capacități de producție după 1947 și comuniștii se lăudau cu combinatele gigantice. Impresionează și astăzi prin dimensiuni cele care au supraviețuit. Istoria demonstrează că întotdeauna există consecințe interesante și, de multe ori, părțile presupus pozitive, sunt complet depășite de aspectele negative ale faptelor conducătorilor. Era imposibil ca în lagărul comunist să fie numai lapte și miere, așa cum mai cred naivii din zilele noastre.
Documentele de partid publicate după 1989 arată o situație catastrofală tocmai din cauza uriașelor fabrici cu coșuri fumegânde. Regimul de la București a decis să construiască termocentrale pe bază de lignit și combustibilul ieftin a generat electricitate cu prețul poluării. Nu era de mirare că mortalitatea prin bolile aparatului respirator era cea mai mare în județele Gorj și Mehedinți. Statul comunist era singurul producător de băuturi alcoolice pe care le vindea prin rețeaua de magazine de stat. Alcoolul se obține ușor și aduce o mare sumă de bani la bugetul de stat și ajută la o rapidă circulație monetară.
Creșterea consumului de otravă a dus la într-un singur an la 7.300 de decese legate de bolile aparatului digestive, mai mult de jumătate fiind puse în contul cirozei ficatului. Alcoolul și virusurile ce generau hepatita erau vinovate de distrugerea uzinei de procesare a alimentelor. O altă cauză a favorizării mortalității era legată de creșterea livrărilor de țigări, bolile aparatului respirator și cancerul făcând ravagii în rândurile bărbaților. Acestea erau detalii lipsite de importanță, veniturile la bugetul României socialiste contând. Circulația mărfurilor trebuia să tindă spre ideal și toate produsele industriale ajunse în magazine la prețurile stabilite artificial urmau să fie vândute pentru îndeplinirea planului.
Accelerarea ritmului vieții a fost generată de răspândirea mașinilor industriale și a celor personale
Accelerarea ritmului vieții a fost generată de răspândirea mașinilor industriale și a celor personale, populația fiind prea puțin obișnuită cu acest mod de trai. Nu este de mirare că autoritățile sanitare constatau cu îngrijorare o creștere a numărului de victime prin accidente și traumatisme, 12.700 de victime fiind în 1970 și 12.000 în 1969. România pierdea anual echivalentul unui orășel din cauza ritmurilor de dezvoltare a mecanizării, dar acesta era un detaliu minor la scara istoriei și în raport cu ideile mărețe ale comunismului.
Statul comunist era ca un adevărat colos ce nu acorda importanță domeniilor definite drept neproductive. Sistemul medical era un sector care consuma prea multe resurse ce puteau fi dirijate spre secțiile fabricilor. Chiar dacă au fost ridicate spitale noi, înzestrarea cu aparatură de calitate și cu medicamente lăsa mult de dorit. Mortalitatea infantilă atingea cote greu de închipuit pentru omul obișnuit. Au pierit numai în anul 1969 25.600 de copii cu vârsta sub un an, alți 21.100 intrând în morminte în 1970.
Situația sanitară la nivelul anului 1970 nu era una bună și a continuat să se înrăutățească după ce regimul de la București a decis să facă economii pentru a se elimina datoria externă.
