O tendință neobișnuită devine tot mai evidentă: țările mai calde tind să fie mai sărace. Este știut că SUA și Europa sunt țări mai reci și mai bogate decât Africa sau India, foarte calde. Dar tendința continuă: Danemarca este mai rece și mai bogată decât Anglia, care este mai rece și mai bogată decât Spania.
Impactul climei asupra economiei
Impactul climei asupra economiei. Chiar și în interiorul țărilor, sudul SUA este mai sărac (și mai cald) decât Noua Anglie, din sud-est. Sudul Italiei este mai sărac (și mai cald) decât nordul Italiei.
Desigur, există și excepții, precum Australia. Dar această tendință pare să fie ceva mai mult decât o coincidență, potrivit Observer.
„Instituții incluzive” vs. instituții extractive
Un motiv din spatele acestui fenomen ar putea fi ceea ce academicienii numesc „instituții incluzive”.
S-ar putea crede că zonele mai calde, bogate în pământ fertil, minerale și culturi, se traduc în bogăție. La urma urmei, primele civilizații ale umanității au apărut în zone calde, în care resursele naturale erau din belșug: Mesopotamia în „Semiluna Fertilă” cuibărită între două râuri îmblânzite, Egiptul de-a lungul solului bogat, irigat în mod natural de Nil.
Cu toate acestea, cartea intitulată ”Why Nations Fail”, a economiștilor Daron Acemoglu și James A. Robinson, care explorează cauzele fundamentale ale motivului pentru care unele națiuni sunt sărace, în timp ce altele devin foarte bogate, remarcă un lucru. Ei spun că ceea ce diferențiază cu adevărat națiunile sărace de cele bogate nu este accesul istoric la resurse, comerț, rute sau un mare capital uman, ci dezvoltarea unor instituții incluzive.
Instituțiile descriu regulile care guvernează economia și politica unei societăți și puterea statului de a le aplica.
Instituțiile incluzive descriu societățile în care contractele și drepturile de proprietate sunt respectate și aplicate. Este opusul instituțiilor extractive, unde elitele au cea mai mare putere și iau decizii de auto-imbogățire în detrimentul celorlalți.
Blestemul resurselor: zonele calde, bogate în resurse, au mai multe șanse să dezvolte instituții extractive
Paradoxul istoriei este că zonele calde, bogate în resurse, au mai multe șanse să dezvolte instituții extractive. Resursele naturale, cum ar fi petrolul, mineralele și pământul fertil, generează venituri substanțiale care sunt ușor de centralizat.
Guvernele sau elitele conducătoare consideră adesea că este mai avantajos să controleze aceste resurse în mod direct decât să investească în dezvoltarea economică. Acest lucru este adesea descris în mediul academic drept „blestemul resurselor” sau „paradoxul abundenței”.
Această tendință este favorizată de colonialism: zonele bogate în resurse din Africa de Sud, India, Africa și Asia de Sud-Est au devenit victime ale unor practici exploatatoare, transformând adesea populațiile native în sclavi pentru a cultiva pământul.
Este greu pentru aceste țări să evolueze din instituțiile lor extractive din cauza „inerției instituționale”, care se întâmplă atunci când elitele își pot folosi influența politică pentru a consolida reguli care le permit să mențină un avantaj economic.
Țările mai reci construiesc bogăție
Țările de Jos, spre deosebire de omologii lor din sud, s-au confruntat cu provocări semnificative în secolul al XIII-lea. Nu aveau resurse naturale, au îndurat ierni dure și se confruntau cu pământul mlăștinos.
În ”Age of Revolutions”, jurnalistul Fareed Zakaria susține că geografia țării a făcut dificilă centralizarea puterii în mâna unui singur monarh sau conducător, o tendință comună în restul Europei. Drept urmare, Țările de Jos au devenit o colecție de state mici, împrăștiate, conduse de „țărani liberi” care își cultivau propriile pământuri.
Datorită deficitului de resurse naturale în climatele reci precum Țările de Jos, puterea economică a fost distribuită pe scară largă.
Olandezii au dezvoltat un sistem comercial în care țăranii schimbau recoltele cu pește. În consecință, Țările de Jos au apărut ca prima superputere din lume și rămân și azi una dintre cele mai bogate și mai dezvoltate țări.
Națiunile dependente economic de resursele naturale abundente sunt mai susceptibile la conflicte. Sudanul se află în mijlocul unui război civil brutal, iar facțiunile din țară luptă în mod constant pentru controlul asupra ofertei de gumă arabică.
Sudan este unul dintre cei mai mari furnizori de gumă arabică din lume, utilizată pe scară largă în băuturi răcoritoare, alimente, gumă de mestecat și bomboane.
Aici asistăm la „blestemul resurselor”: dezvoltarea unei economii diversificate, cu o populație bine educată și protecții puternice pentru brevete și startup-uri durează decenii, în timp ce obținerea controlului militar asupra resurselor, pentru finanțarea războiului, este mult mai rapidă, dar se perpetuează.