«Când scrieţi despre bănci, faceţi-o ca şi când aţi călca pe ochi!» Sfatul dat acum mai mulţi ani de un bancher, rămas celebru printre ziarişti şi prilejuind numeroase ironii, era, de fapt, un avertisment transmis cu toată seriozitatea. Tot în serios s-au luat bancherii şi atunci când au propus pedepse penale pentru cei care defăimează o bancă, lansând zvonuri despre problemele acesteia. Mai dificilă ar fi fost probarea lipsei de veridicitate a respectivelor zvonuri, atâta timp cât, în numele stabilităţii financiare, informaţiile despre problemele băncilor sunt secrete. Lansarea unor zvonuri neadevărate despre o bancă sau alta este, fără îndoială, un act iresponsabil şi de condamnat. Dar o vulnerabilitate atât de mare la reacţii emoţionale ale clienţilor, nemaiîntâlnită în alte domenii, arată că în fundamentele sistemului bancar actual sunt multe lucruri putrede. Nevoia de a reforma radical un sistem care poartă în ADN-ul său gena falimentului este semnalată zilele acestea de tot mai mulţi economişti din întreaga lume, începând să fie recunoscută chiar şi de unii oficiali. Teama declanşării unei panici bancare, după ce banii deponenţilor au fost confiscaţi în Cipru pentru salvarea băncilor şi a statului, pare să grăbească conştientizarea problemelor. Financial Times dădea recent dreptate guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, care spunea că declanşarea unei panici bancare este iraţională, dar odată pornit valul de retrageri este foarte raţional să participi la el.
În sistemul actual cu rezervă fracţionară, panica se transmite inevitabil pentru că oamenii ştiu că banii lor au plecat din seiful băncii imediat după ce i-au depus. Depozitele „la vedere“ nu sunt, de fapt, deloc la vedere, pentru că doar o mică parte din ele e păstrată în rezervă de bănci, restul fiind acordat imediat cu împrumut altor clienţi, chiar de mai multe ori. Conceptul juridic de „depozit la vedere“ are pentru bancheri un cu totul alt înţeles decât în restul contractelor civile. Dacă mai mulţi clienţi depozitează la firma X televizoare, spre exemplu, X trebuie să le păstreze tot timpul la dispoziţia deponenţilor, pentru a le putea returna oricând aceştia le-ar cere înapoi. Contractul de depozit nu poate fi confundat cu cel de împrumut, adică X nu poate presupune că televizoarele i-au fost împrumutate pentru o perioadă în care poate face ce vrea cu ele. Confuzia este facută însă la bănci, care consideră că banii depozitaţi la vedere de clienţi, nu doar cei plasaţi la termen, le-au fost, de fapt, împrumutaţi şi îi pot da mai departe. Nici în cazul falimentului firmei X, tevizoarele depozitate nu pot fi luate „ostatice“ laolaltă cu celelalte active şi împărţite la masa credală. Un tabu juridic transformat în moft de autorităţi în planul de „salvare“ a Ciprului, când deponenţii au fost asimilaţi celorlalţi creditori şi puşi să suporte, din proprietatea lor „depozitată“ în bănci, recapitalizarea depozitarului.

Dacă toţi clienţii ar vrea să îşi retragă în acelaşi timp banii depuşi la vedere, nicio bancă nu şi-ar putea respecta obligaţiile asumate în contract. E un lucru bine cunoscut şi asumat cu prea mare seninătate de o industrie care îşi bazează supravieţuirea pe ceva extrem de fragil: încrederea oarbă a oamenilor că banii lor sunt în siguranţă, oricât de subcapitalizate ar fi băncile, oricât de multe rateuri ar da mecanismele de supraveghere şi oricât de neputincioase s-ar dovedi statele de a o salva la nesfârşit.