Totuși, paradoxal este faptul că, pentru a-și asigura acest viitor post-imperial și pentru a putea ține piept agresiunii ruse, UE e nevoită să împrumute ea însăși unele dintre caracteristicile unui imperiu.

Ea trebuie să aibă un grad suficient de unitate, de autoritate centrală și de eficiență decizională pentru a putea fi în măsură să apere interesele și valorile comune ale europenilor. Dacă fiecare stat membru ar avea drept de veto asupra deciziilor vitale, atunci Uniunea s-ar poticni, atât pe plan intern cât și extern, a scris istoricul britanic Timothy Garton Ash într-un articol realizat pentru foreignaffairs.com

Europenii nu sunt obișnuiți să se privească pe ei înșiși dintr-o perspectivă imperială, dar o astfel de perspectivă poate fi deopotrivă revelatoare și neliniștitoare. Realitatea este că UE însăși are un trecut colonial. Conform documentării realizate de cercetătorii suedezi Peo Hansen și Stefan Jonsson, arhitecții inițiali din anii ’50 ai entității care avea să devină cândva UE considerau coloniile africane ale statelor membre drept parte integrală a proiectului european.

Chiar în timp ce țări europene purtau războaie deseori brutale pentru a-și menține coloniile, existau demnitari care vorbeau în termeni pompoși despre „Eurafrica”, considerând posesiunile de peste mări ale unor state precum Franța drept posesiuni ale noii Comunități Economice Europene (CEE). Portugalia a luptat pentru a-și menține controlul asupra Angolei și Mozambicului până la începutul anilor ’70 [când încă era dictatură fascistă; după un deceniu de tranziție la democrație, avea să fie primită în CEE în 1986 – n.trad.].

Dar perspectiva imperială e chiar mai grăitoare atunci când privim prin intermediul ei acea parte vastă a Europei care în vremea războiului rece s-a situat dincolo de Cortina de Fier, sub control comunist sovietic ori iugoslav. Uniunea Sovietică a reprezentat o continuare a Imperiului Rus, chiar dacă mulți dintre conducătorii ei nu au fost de etnie rusă. În cursul celui de al doilea război mondial și după el a încorporat țări și teritorii (inclusiv statele baltice și vestul Ucrainei) care nu fuseseră parte a URSS înainte de 1939. Concomitent, acest imperiu de facto s-a extins chiar până în centrul Europei, înglobând teritorii care de-a lungul istoriei constituiseră partea centrală a Germaniei, rebotezată la acel moment drept Germania de Est.

Cu alte cuvinte, imperiul rus era constituit dintr-o parte interioară și una exterioară [sau periferică – n.trad.]. Cheia înțelegerii atât a Europei de Est cât și a URSS în deceniul ’80 este conștientizarea faptului că era vorba cu adevărat despre un imperiu – și, mai exact, unul în curs de descompunere. Ce a urmat a fost decolonizarea imperiului periferic în 1989 și 1990, un proces remarcabil de rapid și pașnic, însă ulterior, chiar și mai remarcabil, a survenit dezintegrarea imperiului interior, în 1991. Aceasta a fost determinată, cum se întâmplă adesea, de apariția instabilității în centrul imperial. Ce este mai neobișnuit este că lovitura finală a fost aplicată de însăși țara care constituia nucleul imperiului: Rusia. Astăzi însă, Rusia se străduiește să redobândească unele teritorii la care a renunțat atunci, asaltând noile frontiere răsăritene ale Occidentului.

Stafiile imperiilor apuse

Oricine a studiat istoria imperiilor ar fi trebuit să știe că prăbușirea URSS nu avea cum să fie epilogul poveștii. E neobișnuit ca un imperiu să capituleze fără a încerca să lupte, după cum au demonstrat-o după 1945 britanicii, francezii, portughezii și „eurafricaniștii”. Într-un fost mic colț al său, Imperiul Rus a contraatacat destul de rapid. Generalul Alexander Lebed a folosit în 1992 Armata a 14-a a Rusiei pentru a pune capăt unui război izbucnit în noul stat independent Moldova, între separatiștii din regiunea de la est de Nistru și forțele armate legitime ale țării.

Rezultatul a fost apariția cvasi-statului ilegal Transnistria care există și acum în extremitatea estică a Moldovei, situat într-o poziție crucială, de-a lungul graniței cu Ucraina. În cursul anilor ’90 Rusia a mai pornit și două războaie brutale pentru a-și menține controlul asupra Ceceniei, sprijinindu-i totodată activ pe separatiștii din regiunile Abhazia și Osetia de Sud ale Georgiei.

Iar în vreme ce Moscova încerca să smulgă înapoi unele teritorii coloniale pierdute, UE era ocupată cu finalizarea a două procese caracteristice tranziției europene de secol 20 de de la imperii la state. Dezintegrarea violentă a Iugoslaviei și divorțul pașnic al componentelor cehă și slovacă ale Cehoslovaciei au readus în atenție moștenirea Imperiului Otoman, respectiv Austro-Ungar, ambele desființate în mod formal la sfârșitul primului război mondial. Dar dezmembrarea Iugoslaviei și Cehoslovaciei nu era nicidecum inevitabilă.

Statele multinaționale post-imperiale nu trebuie să se dezintegreze obligatoriu, iar dacă totuși o fac, nu este neapărat spre binele locuitorilor lor. În orice caz, se poate face simpla observație empirică cum că aceasta este tendința în istoria recentă a Europei. De aici și actualul tablou de o complexitate pestriță cu 24 de state la est de fosta Cortină de Fier a Europei (și la nord de Grecia și Turcia), pe când în 1989 nu existau acolo decât nouă țări.

Campania revanșardă neo-colonială mai consistentă a Rusiei a început în 2007, când Putin a proclamat o traiectorie de confruntare cu Occidentul la Conferința de Securitate de la Munchen, unde a denunțat ordinea unipolară dominată de SUA. A urmat în 2008 capturarea Abhaziei și Osetiei de Sud de la Georgia prin forța armelor. Campania a luat amploare în 2014 prin anexarea Crimeei și invazia din estul Ucrainei, constituind începutul războiului ruso-ucrainean care, după cum îi reamintesc frecvent ucrainenii Vestului, continuă să se desfășoare de nouă ani.

Pentru a adapta o formulare elocventă a istoricului A. J. P. Taylor, 2014 a fost punctul de cotitură în care Occidentul a ratat virajul. Nu se va putea cunoaște niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă Vestul ar fi reacționat mai ferm atunci, reducându-și dependența energetică față de Rusia, oprind fluxul rublelor murdare din care se înfruptă mulți prin Occident, înarmând mai bine Ucraina și transmițându-i Moscovei un mesaj mai dur. În schimb, nu încape îndoială că o asemenea atitudine ar fi plasat în 2022 Ucraina și Vestul într-o altă poziție, mai avantajoasă.

Chiar și atunci când devenise evident că Rusia contraatacă, Vestul a ezitat. 2008 a marcat începutul unei pauze în remarcabila istorie de 35 de ani a expansiunii geopolitice a Occidentului. CEE, predecesoarea UE, avea în 1972 doar șase membri, iar NATO numai 15. Până în 2008 UE ajunsese la 27 de membri, iar NATO la 26. Ambele organizații își extinseseră teritoriul adânc în Europa Centrală și de Est, inclusiv cu țările baltice, care până în 1991 erau parte a imperiului ruso-sovietic interior. Chiar dacă Putin acceptase cu reticență acestă dublă expansiune a Vestului, el se temea de ea și o detesta într-o măsură tot mai mare.

La Consiliul NATO de la București din aprilie 2008 administrația președintelui american George W. Bush voia să înceapă pregătiri serioase pentru aderarea Georgiei și Ucrainei la alianță, însă țări europene influente precum Franța, dar mai ales Germania, i s-au opus tranșant. Ca formulă de compromis, comunicatul final al reuniunii a proclamat că Georgia și Ucraina „vor deveni membri NATO în viitor”, dar nu a specificat nici un fel de etape concrete pentru materializarea acelui obiectiv.

Decizia nu a avut decât efecte nocive – pentru ambele părți. Lui Putin i-a amplificat percepția unei amenințări din partea SUA la adresa rămășițelor imperiului rus, iar Georgiei și Ucrainei nu li s-a garantat securitatea. După numai patru luni tancurile lui Putin intrau în Abhazia și Osetia de Sud. Următoarele extinderi ale NATO au încorporat state mici din Europa de Sud-Est – Albania, Croația, Muntenegru și Macedonia de Nord -, ajungându-se astfel la totalul de astăzi de 30 de membri NATO, însă aceste adaosuri abia dacă au modificat cu ceva balanța puterii în Europa de Est.

Concomitent, expansiunea UE s-a împotmolit, nu din cauza vreunei acțiuni a Rusiei în sens contrar, ci a unei „sațietăți de extindere” apărute după primirea noilor membri din Europa Centrală și de Est în 2004 și 2007, la care s-a adăugat și impactul altor probleme majore cu care s-a confruntat UE. Criza financiară globală din 2008 s-a prelungit din 2010 cu o îndelungată criză a zonei euro, urmată în 2015-16 de criza refugiaților, de Brexit și alegerea lui Donald Trump la președinția SUA în 2016, de ascensiunea mișcărilor populiste anti-liberale în țări precum Franța și Italia și de pandemia de Covid-19. Croația a reușit să se strecoare în UE în 2013, dar Macedonia de Nord, cu candidatura acceptată în 2005, mai așteaptă și azi. Atitudinea UE față de Balcanii Occidentali în ultimele două decenii aduce cel mai bine cu o caricatură din ziarul New Yorker în care un afacerist, vorbind la telefon cu un interlocutor evident nepoftit, îi spune: „Ce spui de niciodată? Îți convine niciodată?”

Europa întreagă și liberă

Confirmând încă o dată dictonul lui Heraclit cum că „războiul e tatăl tuturor”, cel mai mare război din Europa de după 1945 a deblocat ambele procese, deschizând calea unei expansiuni mai profunde, mai ample și mai semnificative a Occidentului spre est. Chiar în februarie 2022, în ajunul invaziei în toată puterea cuvântului a Rusiei în Ucraina, președintele francez Emmanuel Macron încă își mai exprima rezervele în privința extinderii UE în Balcanii Occidentali. Cancelarul german Olaf Scholz susținea extinderea în Balcani, însă tot acolo voia să se pună și punct procesului.

Apoi, când Ucraina a reușit să reziste cu curaj și în mod surprinzător tentativei Rusiei de a cuceri întreaga țară, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a pus UE într-o situație delicată. Opinia publică ucraineană a evoluat pe parcursul ultimelor trei decenii, punctate în special de evenimente catalizatoare precum Revoluția Portocalie din 2004 și protestele Euromaidan din 2014, iar președinția acestuia trăda deja o puternică orientare europeană. În consecință, el a cerut în mod repetat nu numai arme și sancțiuni, ci și primirea țării în UE. E remarcabil că o astfel de aspirație pe termen lung și-a găsit locul printre principalele trei revendicări ale unui stat confruntat cu perspectiva iminentă a unei ocupații rusești dezastruoase.

Nu mai târziu de iunie 2022 Macron și Scholz se aflau deja alături de Zelenski la Kiev, împreună cu premierul italian Mario Draghi (care se pronunțase pentru accederea Ucrainei cu o lună în urmă și care a făcut mult pentru a-i determina pe ceilalți doi conducători să se răzgândească) și cu președintele român Klaus Iohannis. Toți cei patru musafiri au declarat că susțin să i se acorde Ucrainei statut de candidat la aderare. În aceeași lună UE a formalizat această poziție, a acceptat și Moldova în calitate de candidat (stabilind totuși niște condiții preliminare pentru ambele țări) și i-a transmis Georgiei un mesaj de încurajare cum că ar putea primi și ea în viitor același statut.

NATO nu i-a făcut Ucrainei astfel de promisiuni formale, dar, dată fiind amploarea sprijinului acordat de membrii NATO pentru apărarea Ucrainei – simbolizată în mod spectaculos și de vizita președintelui american Joe Biden la Kiev anul acesta -, este acum greu de imaginat că războiul s-ar putea încheia fără ca SUA și alți membri NATO să nu adopte, de facto dacă nu de jure, vreo formă sau alta de angajamente de securitate în privința Ucrainei. Între timp, războiul a determinat Suedia și Finlanda să adere la NATO (chiar dacă obiecțiile Turciei au întârziat procedura).

Războiul a apropiat de asemenea UE și NATO într-un parteneriat mai clar formulat, în calitatea lor de – pentru a folosi o figură de stil – cele două brațe puternice ale Occidentului. Pe termen lung, aderarea Georgiei, Moldovei și Ucrainei la NATO ar complementa logic aderarea lor la UE, constituind totodată pentru aceste țări unica garanție durabilă contra unui revizionism rus reînnoit. Această perspectivă a fost validată anul acesta de nimeni altul decât marele exponent al realpolitik-ului, fostul secretar de stat american Henry Kissinger, la reuniunea anuală a Forumului Economic Mondial de la Davos. El a observat că războiul pe care neutralitatea Ucrainei, prin neprimirea ei în NATO, ar fi trebuit să-l împiedice a izbucnit deja. Iar la Conferința de Securitate de la Munchen din februarie mai mulți lideri occidentali și-au exprimat explicit sprijinul pentru aderarea Ucrainei la NATO.

Proiectul includerii și restului Europei de Est, cu excepția Rusiei, în cele două organizații-cheie ale Vestului geopolitic va necesita mulți ani de implementare. Prima extindere dublă spre est a Occidentului a necesitat cam 17 ani, dacă socotim din ianuarie 1990 până în ianuarie 2007, când Bulgaria și România au aderat la UE. Printre numeroasele dificultăți evidente se numără aceea că forțele ruse ocupă în prezent regiuni din Georgia, Moldova și Ucraina.

În cazul UE, există un precedent în care a admis o țară cu regiuni aflate în afara controlului guvernului ei legitim: o parte din Cipru, stat membru UE, e controlată efectiv de Turcia. Dar nu există un asemenea precedent și în cazul NATO. Ideal ar fi ca viitoarele runde de extindere NATO să fie realizate în contextul unui dialog mai larg privind securitatea europeană în raport cu Rusia, cum de fapt s-a procedat și la extinderile alianței din 1999 și 2004, în ultimul caz obținându-se chiar și consimțământul, fie el și reticent, al lui Putin. Ceea ce însă ar fi greu de imaginat că s-ar putea întâmpla din nou, cu excepția cazului în care la Kremlin s-ar afla un cu totul alt conducător.

S-ar putea să fim nevoiți să așteptăm până după 2030 pentru a realiza această dublă expansiune, dar, dacă va avea loc, ea va reprezenta încă un pas gigantic spre obiectivul identificat de un discurs din 1989 al președintelui american George H. W. Bush: Europa întreagă și liberă. Europa nu se termină undeva la vreo linie clar stabilită – deși la Polul Nord se termină într-un punct -, ci pur și simplu se estompează undeva în întinderile Eurasiei, undeva dincolo de Mediterana și, într-o anume privință nu lipsită de relevanță, chiar și dincolo de Atlantic. (Canada ar fi perfectă în calitate de membru UE.) Și totuși, cu finalizarea acestei extinderi spre est, o Europă cu o încărcătură geografică, istorică și culturală mai bogată ca niciodată ar fi reunită într-un unic set de comunități politice, economice și de securitate interdependente.

Pe lângă acestea ar mai fi și problema unui Belarus democratic post-Lukașenko, dacă ar reuși să se elibereze din ghearele Rusiei. O altă etapă ar putea consta în includerea Armeniei, Azerbaidjanului și Turciei (membru NATO din 1952 și candidat formal la aderarea la UE din 1999), care în cele din urmă ar putea contribui la o consolidare geostrategică și mai mare a Occidentului – într-o lume cu un tot mai pronunțat caracter post-occidental. Însă amploarea enormă a sarcinii pe care UE tocmai și-a asumat-o, coroborată cu circumstanțele politice din interiorul respectivelor țări, face ca această perspectivă să nu se regăsească pe actuala agendă a politicii europene.

UE preschimbată

Această viziune pe termen lung a unei UE extinse, într-un parteneriat strategic cu NATO, ridică automat două mari semne de întrebare. Dar Rusia? Și cum poate exista o UE sustenabilă cu 36 de membri, poate chiar 40? E dificil să răspunzi la prima întrebare fără a ști cum va arăta Rusia post-Putin, însă o parte apreciabilă a răspunsului depinde oricum de contextul geopolitic extern creat la vest și sud de Rusia. Acest context e direct susceptibil la influența decidenților vestici, într-un mod în care evoluțiile interne ale Rusiei, în declin dar totuși înarmată nuclear, nu sunt.

Din punct de vedere politic, cel mai important discurs pe această temă a fost ținut de Scholz la Praga în august. Reiterându-și angajamentul în privința unei extinderi ample spre răsărit a UE – cu Balcanii de Vest, Moldova, Ucraina și, pe termen mai lung, Georgia -, el a insistat asupra faptului că, la fel ca la rundele anterioare de extindere, și aceasta va necesita o aprofundare a integrării. În caz contrar, o UE cu 36 de membri va înceta să mai fie o comunitate politică coerentă și eficientă. Mai precis, Scholz a pledat pentru mai mult „vot de majoritate calificată”, o procedură a procesului decizional UE care necesită consimțământul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația blocului. Procedura poate asigura evitarea situației în care un singur stat membru, bunăoară Ungaria lui Viktor Orban, poate amenința cu veto o nouă rundă de sancțiuni contra Rusiei sau oricare alte măsuri pe care cei mai mulți membri le consideră necesare. Pe scurt, este nevoie ca autoritatea centrală a UE să devină mai puternică pentru a putea menține unitatea unei comunități politice atât de numeroase și de diverse, cu precizarea că vor trebui să existe întotdeauna mecanisme democratice de control și echilibru și că nici un membru nu-și poate aroga calitatea de hegemon.

Analiza lui Scholz e evident corectă și relevanța ei e dublată de faptul că provine de la conducătorul puterii centrale a Europei. Dar, nu este aceasta tot o versiune de imperiu? Un nou fel de imperiu, mai exact, bazat pe apartenență voluntară și consimțământ democratic. Cei mai mulți europeni vor strâmba automat din nas la termenul de „imperiu”, considerându-l ceva ce ține de un trecut întunecat, inerent rău, nedemocratic și iliberal. De fapt, un context în care europenii au început să vorbească mai frecvent despre „imperiu” e ascensiunea mișcărilor de protest care somează fostele puteri coloniale europene să conștientizeze, admită și repare relele pricinuite de imperiile lor coloniale.

Prin urmare, europenii preferă să se refere mai degrabă la integrare, uniune și guvernare stratificată. În cartea „The Road to Unfreedom” [„Calea spre ne-libertate”], istoricul Timothy Snyder de la Universitatea Yale rezumă competiția dintre UE și Rusia lui Putin ca pe o alegere între „integrare sau imperiu”. Or cuvântul „integrare” se referă la un proces, nu la o finalitate statală. A include ambele concepte drept variante în aceeași alegere aduce mai degrabă cu a compara „deplasarea cu trenul ori oraș”; metoda de transport nu definește destinația.

Ce este limpede e că dacă prin „imperiu” ne referim la controlul teritoriului altor popoare de către un singur stat colonial, atunci UE nu este un imperiu. Dar după cum argumentează un alt istoric de la Yale, Arne Westad, aceasta ar fi o definiție mult prea limitată a termenului. Dacă una dintre trăsăturile definitorii ale imperiului o constituie autoritatea, legislația și puterea supranaționale, atunci UE deține deja unele caracteristici imperiale importante. De fapt, legislația UE deține în numeroase domenii primatul în raport cu legislația națională, acesta fiind și lucrul care-i înfurie într-atât pe euroscepticii britanici. În privința comerțului, UE negociază în numele tuturor statelor membre. Jurista Anu Bradford a documentat influența globală a „puterii unilaterale de legiferare” a UE cu privire la orice, de la standarde de producție, protecția datelor private și discursul urii pe internet până la normele de protecție a consumatorilor și a mediului. Cartea ei este grăitoare, chiar dacă subtitlul derapează un pic în hiperbolă: „Cum conduce lumea Uniunea Europeană”.

Mai mult decât atât, cel mai longeviv imperiu din istoria europeană, Sfântul Imperiu Roman, constituie el însuși un bun exemplu privind un sistem de guvernare complex, stratificat, în care nici un stat ori națiune nu joacă rolul de hegemon. Comparația cu Sfântul Imperiu Roman a fost făcută încă din 2006 de politologul Jan Zielonka, care a explorat o „paradigmă neo-medievală” pentru a descrie Uniunea extinsă.

În favoarea unei astfel de abordări cu privire la UE se pronunță o sursă deosebit de pertinentă. Dmitro Kuleba, ministrul ucrainean de externe, s-a referit la UE ca la „prima tentativă din toate vremurile de a se construi un imperiu liberal”, așezând-o în antiteză cu tentativa lui Putin de a restaura imperiul colonial al Rusiei prin cucerire militară. Când am discutat cu el în februarie, în ministerul de externe de la Kiev burdușit cu saci cu nisip, mi-a explicat că o trăsătură esențială a unui imperiu liberal este menținerea laolaltă a unor națiuni și etnii foarte diverse „nu prin forță, ci prin statul de drept”. După cum se văd lucrurile de la Kiev, un astfel de imperiu democratic și liberal e necesar pentru înfrângerea unuia anti-democratic și iliberal.

Câteva dintre obstacolele situate în calea acestui obiectiv sunt legate și de istoria imperială a Europei. Profesoara germană de științe politice Gwendolyn Sasse a argumentat că Germania trebuie să-și „decolonizeze” viziunea cu privire la Europa de Est. E o versiune atipică de decolonizare. Când se spune că Regatul Unit sau Franța ar trebui să-și decolonizeze viziunea cu privire la Africa, ideea e ca ele să înceteze să mai privească (conștient sau inconștient) Africa prin prisma propriei lor istorii coloniale. Ce propune Sasse este ca Germania, marcată de vechea ei fascinație istorică față de Rusia, să înceteze să mai privească țări precum Ucraina și Moldova prin prisma colonială a altcuiva: a Rusiei.

Moștenirea și amintirile imperiale ale fostelor puteri coloniale europene mai obstrucționează și în alte feluri acțiunea colectivă a UE. Regatul Unit e un exemplu evident. Plecarea lui din UE a avut multe cauze, dar printre ele regăsim obsesia pentru o suveranitate juridică strictă care datează încă de la legea adoptată în 1532 de regele Henric al VIII-lea pentru a se rupe de Biserica Catolică, lege care proclama sus și tare că „acest ținut al Angliei este un imperiu”. Cuvântul „imperiu” era însă folosit acolo într-un sens mai vechi, care înseamnă autoritate suverană supremă.

Amintirea Imperiului Britanic întins peste oceane „asupra căruia soarele nu apune niciodată” a contribuit și ea la credința eronată că Regatul se poate descurca perfect și de unul singur. „Cândva administram cel mai mare imperiu pe care l-a văzut vreodată lumea, și încă cu o populație internă mult mai mică și cu o administrație publică relativ minusculă”, scria înainte de referendumul pentru Brexit din 2016 Boris Johnson, cel mai influent lider al campaniei de ieșire din UE. „Chiar nu suntem capabili să încheiem acorduri comerciale?” În cazul Franței, amintirea fostei grandori imperiale se traduce printr-un alt fel de distorsiune: ea nu respinge UE, dar are tendința de a vedea restul Europei ca pe propria ei ogradă.

Apoi mai există și percepțiile cu privire la Europa din locuri care au fost odinioară colonii europene ori au resimțit măcar, precum China, impactul negativ al colonialismului european. Copiii chinezi sunt învățați la școală să contemple și să deteste un „secol de umilire” din partea imperialiștilor occidentali. Concomitent însă, președintele Xi Jinping se referă cu mândrie la continuitate, între propriile imperii-civilizație mai vechi ale Chinei și actualul „vis chinez” al revigorării naționale.

Dacă Europa vrea să pledeze mai convingător în raporturile cu mari țări post-coloniale precum India și Africa de Sud, ea trebuie să conștientizeze mai bine acest trecut colonial. (Ar putea de asemenea să evidențieze faptul că un număr mare și în creștere de state membre UE din Europa de Est au făcut ele însele obiectul colonialismului european, nefiind nicidecum făptași.)

Astăzi, când liderii europeni se perindă pe glob prezentând UE drept întruchiparea sublimă a valorilor post-coloniale ale democrației, drepturilor omului, păcii și demnității umane, ei par adesea să fi uitat îndelungata și nu chiar atât de îndepărtata istorie colonială a Europei – în timp ce restul lumii nu a uitat-o. Acesta e unul dintre motivele pentru care țări post-coloniale precum India și Africa de Sud nu s-au aliniat la poziția Occidentului în privința războiului din Ucraina. Sondaje efectuate în China, India și Turcia la finalul lui 2022 și începutul lui 2023, comandate de European Council on Foreign Relations – în parteneriat cu proiectul de cercetare „Europe in a Changing World” [„Europa într-o lume în curs de schimbare”] al Universității Oxford, căruia îi sunt co-director -, demonstrează cât de departe este populația acestora de a înțelege ce se întâmplă de fapt în Ucraina, adică o luptă pentru independență împotriva tentativei de re-colonizare prin război a Rusiei.

Imperii suprapuse

Dincolo de acestea mai este realitatea, clarificată încă o dată de războiul din Ucraina, că Europa încă mai depinde de SUA pentru nevoile ei de securitate. Macron și Scholz vorbesc adesea despre necesitatea unei „suveranități europene”, însă când vine vorba de ajutoare militare pentru Ucraina Scholz nu a fost dispus să trimită nici măcar un singur tip major de armament (vehicule blindate, tancuri), mai înainte ca SUA să-l fi trimis și ele. E o versiune stranie de suveranitate. Războiul a catalizat cu certitudine gândirea și acțiunea Europei în sfera militară. Scholz a dăruit limbii engleze un nou cuvânt german, Zeitenwende (în traducere aproximativă, un punct de cotitură istoric), și s-a angajat la o creștere consecventă a cheltuielilor și pregătirii militare. Iar faptul că Germania ia din nou în serios dimensiunea militară a puterii nu este deloc neglijabil în contextul istoriei europene moderne.

Polonia plănuiește să construiască cea mai mare armată din UE, iar Ucraina, odată victorioasă, va avea armata cea mai mare și cea mai călită în luptă din Europa, cu excepția Rusiei. UE are un Mecanism European de Pace, care în primul an de război a cheltuit 3,8 miliarde de dolari pentru a cofinanța livrările de armament ale statelor membre către Ucraina.

Președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen promite acum că Mecanismul va achiziționa direct muniție și arme pentru Ucraina, comparându-l cu procedura de achiziție de vaccinuri a UE din timpul pandemiei de Covid-19. Și astfel iată că UE deține și foarte modestele premize ale unei viitoare dimensiuni militare, asociate în mod tradițional cu puterea imperială. Dacă toate acestea se vot întâmpla, atunci pilonul european al alianței transatlantice va deveni considerabil mai solid, având astfel potențialul de a elibera mai multe resurse militare americane pentru confruntarea amenințării reprezentate de China în Indo-Pacific. Totuși, rămâne în continuare improbabil ca Europa să fie capabilă să se apere de una singură în fața oricărui pericol extern major.

Chiar dacă identitatea SUA prin însăși geneza lor națională este cea a unei puteri anticoloniale, prin intermediul NATO ele dețin un „imperiu prin invitație”, după cum s-a exprimat istoricul Geir Lundestad.

Explicând de ce a ales să folosească cuvântul „imperiu”, Lundestad l-a citat pe fostul consilier de securitate națională al Casei Albe Zbigniew Brzezinski, conform căruia „imperiu” poate fi un termen descriptiv, nu numai normativ. Acest imperiu anti-imperial al Americii este hegemonic într-o mai mare măsură decât cel european, dar mai puțin acum decât în trecut. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a demonstrat în repetate rânduri – cum a făcut-o și Scholz, în felul propriu – că SUA nu pot pur și simplu să le dicteze ce să facă altor membri NATO. În consecință, această alianță poate susține de asemenea în mod credibil că este un imperiu prin consimțământ.

Acest limbaj legat de imperii poate deveni și exagerat. Comparând UE și NATO cu foste imperii, ies la iveală diferențe la fel de interesante ca similitudinile. Din perspectivă politică, nici UE și nici SUA nu se vor recomanda vreodată drept imperii, nici n-ar fi înțelept s-o facă.

Din perspectivă analitică însă, merită observat că dacă în secolul 20 mai toată Europa a realizat tranziția de la imperii la state, în lumea secolului 21 mai există încă imperii – și are nevoie de un nou tip de imperiu pentru a le putea face față acestora. Dacă Europa va reuși sau nu să construiască un imperiu liberal suficient de puternic pentru a apăra interesele și valorile europenilor va depinde, ca dintotdeauna în istoria omenirii, de conjunctură, de noroc, de voința colectivă și de conducătorii individuali.

Iată, deci, perspectiva surprinzătoare pe care ne-o dezvăluie războiul din Ucraina: UE în calitate de imperiu post-imperial, în parteneriat strategic cu un imperiu post-imperial american, încercând să împiedice revenirea unui Imperiu Rus în declin și să îngrădească ridicarea unuia chinez.