«Se adună din ce în ce mai multe semne că lecţiile unor crize anterioare nu mai au aceeaşi forţă de intimidare care să-i împiedice pe liderii actuali să le repete.»
Pe vremuri, în fiecare firmă de pe Wall Street sau din City-ul londonez exista un domn venerabil sau chiar vreo doi-trei. Tehnic, erau consultanţi, foşti mari finanţişti cărora li se ţinea un birou la dispoziţie. Practic, însă, onorariul de consultanţă şi-l câştigau altfel: când se ivea vreo criză sau cineva făcea o boacănă, aceşti bătrâni ştiau soluţii pe dinafară, după zeci de ani de experienţă şi păr alb.
Din păcate pentru noi toţi, sunt foarte puţine birourile executive în care încă mai bântuie acest tip de personaj. Mai mult, dispariţia aparentă a omologilor lor şi din lumea politică face cu atât mai puţin probabilă abordarea crizei financiare actuale de o manieră care să inspire mai multă încredere decât teamă. De ce? Simplu spus, riscăm să ne fie acum mai rău decât ar trebui, deoarece ne lipseşte amintirea vie a vremurilor când a fost la fel.
Deşi în toiul unei crize acest lucru pare greu de crezut, economia mondială a încheiat o perioadă de expansiune economică fără precedent. Zeci de milioane de oameni o duc simţitor mai bine decât o duceau cu un număr relativ mic de ani în urmă. Chiar şi după devastatoarea evoluţie a pieţelor financiare, nivelul valorii create de companiile lumii se află la cote greu de disputat.
Undeva pe parcursul acelei perioade de expansiune, în care banii curgeau gârlă chiar şi în absenţa strategiilor coerente, acei bătrâni venerabili ai Wall Street-ului, şi nu numai, n-au mai fost utili şi au fost daţi deoparte. Fie s-au pensionat pe bune şi o duc prea bine în Caraibe sau pe Coasta de Azur, fie au fost maziliţi prea josnic să poată fi chemaţi înapoi; indiferent de motiv, nu mai avem acces în aceeaşi măsură la experienţa lor colectivă a unor vremuri care semănau cât de cât cu cele prin care trecem acum. Aroganţa cu care li s-a făcut vânt pe vreme bună ne bântuie acum, pe furtună.
În politică, situaţia e asemănătoare. Se adună din ce în ce mai multe semne că lecţiile unor crize anterioare nu mai au aceeaşi forţă de intimidare care să-i împiedice pe liderii actuali să le repete. În Franţa, Nicolas Sarkozy condiţionează aprobarea unui pachet de stimul al industriei auto de anumite măsuri strident protecţioniste. În SUA, Barack Obama cedează aceloraşi instincte ale legislativului american. Semnele de rezistenţă la acest curent sunt puţine, dar grăitoare: pe de-o parte, premierul nipon aduce vorba de legile sinistre ale anilor ’30, acei ani care au creat contextul în care ţara sa a devenit o agresivă forţă a răului. Pe de altă parte, Banca Centrală Europeană dă semne de o crescândă stridenţă în apărarea obsesiilor sale antiinflaţioniste – venite din statutul BCE de clonă a Bundesbank şi din spaima pe care aceasta din urmă o are încă faţă de spectrul hiperinflaţiei din vremurile care l-au adus pe Hitler la putere.
Argumentul că actuala criză nu seamănă cu altele – iar ca atare oricum nu aveam ce face cu lecţiile trecutului şi experienţa celor care l-au trăit – nu trebuie să ne orbească. Lipsa experienţei de a gestiona o companie, o economie sau un sistem politic în timp de criză riscă să ne împingă spre acel amar aforism despre oamenii condamnaţi să-şi retrăiască la nesfârşit trecutul, fiindcă nu-şi învaţă lecţiile suficient de bine.
