Problema dreptului autorităţilor fiscale de a interveni în contractele încheiate între profesionişti în vederea determinării veniturilor viitoare impozabile din penalităţile de întârziere comportă două aspecte. În primul rând, Legea nr. 72/2013 (art. 3 și 4) reglementează faptul că întârzierea sau neexecutarea obligaţiilor scadente produce dobânzi penalizatoare, neagrearea penalităţilor ducând la aplicarea dobânzii legale. Totodată, art. 14 consideră abuzive clauzele care exclud posibilitatea aplicării unor penalităţi de întârziere sau perceperea dobânzii legale. Din aceste reglementări putem interpreta că, în contractele între profesionişti, părţile pot prevedea obligaţia de a se plăti penalităţi de întârziere în executarea obligaţiilor, în caz contrar urmând a se aplica dobânda legală. Perceperea de penalităţi e totuşi obligatorie, indiferent dacă sunt de întârziere sau e vorba de dobândă legală. Regula comportă o excepţie, coroborat cu prevederile art. 1538 din Codul civil referitoare la posibilitatea părţilor de a insera o clauză penală. Când aceasta există, creditorul are drept de opţiune între a cere executarea clauzei penale şi a cere executarea obligaţiei principale cu penalităţi de întârziere. În ce măsură autorităţile fiscale pot impune, însă, unui creditor perceperea de penalităţi de întârziere pentru neexecutarea de către debitor a obligaţiei principale? Aceste penalităţi nu sunt determinate şi e foarte posibil să nu fie nici măcar exigibile. În acelaşi timp, OMFP nr. 3055/2009 prevede că efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când se produc şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile financiare. E foarte posibil ca, pe viitor, ANAF să recurgă la aplicarea OMFP nr. 3055/2009, în virtutea principiului contabilităţii de angajamente, impus spre implementare de normele UE. Evident, când penalităţile sunt certe, lichide şi exigibile, Fiscul le va putea impozita. În aparenţă, acesta creează dificultăţi creditorului, obligat la plata unor sume cu titlu de impozit pe venit pentru nişte venituri ce nu au fost încă obţinute de la debitor, dar pe care e obligat să le înregistreze în contabilitate. Însă, executarea creanţelor bugetare deţinute de o persoană impozabilă se face în practica autorităţilor fiscale folosind măsura terţului poprit. Aceasta a fost introdusă de ANAF în 2009, prin ordinul nr. 1.438 şi constă în executarea silită dispusă de Fisc pentru recuperarea creanţelor bugetare direct împotriva debitorilor persoanei juridice impozabile. Executarea se efectuează prin poprire directă asupra conturilor debitorilor persoanei juridice, notificată terţului poprit, dar nesupusă validării. Această executare silită e însă supusă regulilor generale reglementate de legislaţia civilă, putând fi contestată de terţul poprit.
În concluzie, consecinţa preconizatelor modificări aduse de ANAF modului în care vor fi impozitate penalităţile va fi o mai largă aplicare a măsurii terţului poprit, aceasta putând duce la o destabilizare a sistemului economic prin crearea unui mediu propice pentru instalarea unei neîncrederi reciproce în relaţiile dintre profesionişti.
Dragoş Râmniceanu,
avocat SCA DELEANU