Este și cazul impozitului pe gospodărie. Intrată în categoria „discutate și uitate”, așa cum plastic s-a exprimat cel mai celebru neposesor de card bancar din Brăila, inițiativa de a calcula un impozit „pe gospodărie” a reapărut în discursul celor doi lideri ai parlamentului, Dragnea și Tăriceanu.
Aflați în plină degringoladă provocată de „Declarația 600” (care a apărut în casele oamenilor precum Moș Crăciun, la final de an și neremarcată de nimeni) funcționarii Fiscului nu au altă șansă decât aceea de a fi din nou victimele unui sistem care-i disprețuiește deopotrivă pe ei, care urmează să aplice lege, ca și pe cei care fac obiectul acesteia.
De data asta va fi altfel, vom cântări bine înainte de a implementa, ne-a dat asigurări Tăriceanu, zâmbind cu zâmbetul omului care nu știe ce-i îngrămădeala din fața unui ghișeu. Problema este, însă, că toată această inițiativă este fundamental greșită.
Ideea de a impozita venitul globalizat al persoanelor fizice este întrucâtva similară cu legea holdingului pentru persoane juridice. Este firesc să-ți dorești să poți compensa o pierdere de undeva din câștigul de altundeva, în cazul firmelor, luând în considerare ansamblul activităților. La fel cum este firesc ca în cazul în care există ipozite diferențiate pe nivele de venituri, să nu existe posibilitatea de a câștiga mai bine din două venituri impozitate separat decât din unul singur, de două ori mai mare, în cazul persoanelor fizice. Situația nu apare în cazul cotei unice, pentru că aceasta este, așa cum îi spune și numele, unică.
Dar apare în cazul aplicării sau neaplicării contribuțiilor sociale la diverse tipuri de venit. Iată cum, excepțiile care apar mereu în legile noastre fiscale nu fac decât să atragă alte și alte excepții și neclarități.
Ce este, deci, fundamental greșit cu impozitul pe gospodărie? Chiar lipsa unei definiții exacte a gospodăriei. Și dificultățile evidente în a stabili așa ceva. După cum se știe, în ziua de astăzi nici măcar „familia” nu mai are o descriere clară și acceptată de toată lumea.
De ce este nevoie, însă, de o definiție suplimentară, când avem o formulă extrem de simplă prin care putem măsura și „globaliza” niște venituri? Mă refer, firește la individ, posesor de CNP unic și bine implementat în cadrul oricărui sistem de evidență. Ei bine, tocmai asta este hiba. Un asemenea sistem ar fi prea simplu și prea transparent. Ori, guvernanții noștri tocmai de aici își câștigă pâinea. Din zăpăceala generală care poate face scăpat pe cine trebuie. La noi, doar moartea este obligatorie pentru toți. Taxele pot fi evitate dacă cunoști pe cine trebuie.
Articol realizat de CLAUDIU ȘERBAN, director editorial Capital
Acest articol a fost publicat în numărul 4 al revistei Capital, diponibil la chioșcuri în săptămâna 29 ianuarie- 4 februarie 2018
