doua ori mai multi bani prin comertul exterior decat primesc cu titlul de ajutoare. Ele reprezinta 40% din populatia lumii, dar incaseaza doar 3% din veniturile ce rezulta din comertul mondial. Prin contrast, tarile bogate cumuleaza 14% din populatia planetei si aduna 75% din veniturile obtinute din schimburile comerciale.
Datele de mai sus sunt, in sine, de necontestat. Este insa destul de riscant si, in buna masura, incorect sa judeci chestiunea delicata a politicilor comerciale in termenii opozitiei dintre „tarile bogate” si „tarile sarace”, care invita mai curand la o abordare etica. Altfel spus, statele dezvoltate pot invoca ratiuni economice serioase pentru barierele tarifare ridicate in calea importurilor din tari subdezvoltate, ca si pentru subventionarea propriilor exportatori.
Modul in care sunt gestionate asemenea subsidii este o alta poveste, care va deveni de maxim interes si pentru Romania, in perioada urmatoare. De pilda, Uniunea Europeana cheltuieste cu subventiile agricole o suma mai mare decat PIB-ul cumulat al tuturor tarilor africane. In medie, fiecare familie din UE plateste 1.000 de dolari pe an pentru aceste subventii. Cea mai mare parte a celor 50 de miliarde de euro, rulate in acest scop in cadrul Politicilor Agricole Comunitare ale UE, revine marilor producatori agricoli: jumatate din subventii sunt incasate de 5% din fermierii europeni.
Pierderile pe care, drept consecinta a barierelor tarifare, trebuie sa le suporte tarile in curs de dezvoltare nu sunt deloc neglijabile. Numai din pricina restrictiilor impuse de Uniunea Europeana, Mozambicul este privat de venituri care se ridica anual la 100 de milioane de dolari, iar Brazilia si-ar majora incasarile din exporturile agricole cu zece miliarde de dolari daca tarile occidentale ar renunta la actualele bariere comerciale.
tarile puternic dezvoltate au insa la fel de serioase motive – tot in sensul logicii economice, nu neaparat al celei umanitare – sa fie preocupate de diminuarea veniturilor din exporturi ale tarilor sarace, care devin astfel mai putin capabile sa importe, la randu-le, marfuri si servicii. Un adevar pe care si guvernele tarilor dezvoltate au fost nevoite sa-l recunoasca in repetate randuri, inclusiv la reuniunea Organizatiei Mondiale a Comertului de la Doha (Qatar), in 2001, este faptul ca echilibrele economiei globale sunt amenintate, pe termen mediu-lung, de politicile comerciale practicate in mod curent de tarile dezvoltate. Statele din OECD au promis, de altfel, sa coboare progresiv barierele tarifare si sa reduca subventiile.
Iar daca in modul cum a evoluat comertul mondial rezida ceva imoral, este faptul ca, de atunci, pietele nu s-au liberalizat catusi de putin, ci s-au inchis si mai mult, iar balansul fragil al economiei globale este in continuare sacrificat pentru interese imediate si inguste. Iar ceea ce face putin probabil un progres in aceasta privinta este inexistenta unei pozitii concertate a tarilor puternic dezvoltate.
Daca negocierile actuale nu vor duce la nici un rezultat, este de asteptat sa apara primele ciocniri intre gruparile aflate in curs de cristalizare pe esichierul OMC. Cel mai recent eveniment este constituirea unei aliante in materie intre India si China, care si-au promis reciproc sa-si coordoneze strategia si politicile. In jurul acestui tandem, grupul tarilor in curs de dezvoltare (initial, numit G-20, dupa numarul membrilor fondatori) creste si numeric, si ca forta.
Anticipand ca eterna poveste a barierelor comerciale se apropie de un deznodamant, Washingtonul a aruncat manusa, anuntand ca este dispus sa accepte o liberalizare reala a schimburilor comerciale si angajandu-se concret la o reducere a taxelor vamale cu 76%, in urmatorii cinci ani, pentru produsele agricole si la eliminarea totala a barierelor tarifare pana in 2015. In situatia in care celelalte puteri economice nu se vor ralia eforturilor americane, SUA au si un plan de rezerva: suplimentarea subventiilor agricole cu 82 de miliarde de dolari, pe perioada urmatorilor zece ani.
Mingea este acum in curtea Bruxelles-ului, care trebuie acum sa-si renege proverbialul conservatorism, renuntand sa mai subventioneze masiv, costisitor si redundant – o data la producator, a doua oara la exportator – marfurile agricole, pentru a mentine, prin preturi interne ridicate, standardele comunitare pentru proprii fermieri.
In ciuda asteptarilor generate de rezultatele Rundei Uruguay, pietele tarilor din OECD au ramas ostile, prin prisma taxelor vamale, pentru categoriile de marfuri care constituie grosul exporturilor tarilor cel mai putin dezvoltate si ale celor in curs de dezvoltare. Graficele alaturate prezinta evolutia taxelor vamale (ca procent din valoarea marfii) la produsele agricole, textile si confectii, impuse acestor doua grupuri de tari.
Cu prilejul reluarii, la Cancun, a negocierilor pentru liberalizarea comertului mondial, cotidianul britanic „The Independent” a alcatuit un documentar care radiografiaza sec si sever inechitatile ce marcheaza schimburile economice dintre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare.
– In schimburile dintre ele, tarile dezvoltate isi aplica reciproc taxe vamale care sunt, in medie, de patru-cinci ori mai mici decat cele impuse tarilor in curs de dezvoltare. Punctual, decalajul poate fi cu mult mai mare. Taxele vamale impuse confectiilor importate din Franta, Japonia sau Germania la intrarea pe teritoriul american se plaseaza in marja 0-1%. Confectiile indiene (a doua sursa de venituri din exporturi pentru aceasta natiune) sunt, in schimb, taxate cu 19%.
– Boabele de cacao sunt importate in Uniunea Europeana fara taxe vamale. Produsele obtinute insa prin procesarea in tarile de origine a acestei materii prime sunt insa taxate progresiv si descurajant la intrarea in UE: 10% pentru untul de cacao, 15% pentru pudra de cacao, 20% pentru ciocolata. Aceasta este una dintre explicatiile pentru care Ghana si Coasta de Fildes, cei mai mari furnizori de cacao bruta din lume, produc infinit mai putina pudra si ciocolata decat Germania si Marea Britanie. tarile in curs de dezvoltare furnizeaza 90% din boabele de cacao, dar numai 3% din ciocolata produsa in economia globala.
– Guvernele tarilor dezvoltate platesc zilnic fermierilor lor subventii in valoare de un miliard de dolari. Drept urmare, pietele lumii sunt tinute sub presiunea unor cantitati excedentare de zahar, bumbac si alte produse agricole, care sunt vandute sub costurile lor reale. UE vinde astfel zahar produs cu costuri de trei ori mai mari decat in Malawi si Zambia, cele mai eficiente in materie dintre tarile lumii a treia, dar care cu greu reusesc sa exporte. Iar pretul mondial al bumbacului scade cu 25% ca efect al subventiei anuale de peste trei miliarde de dolari pe care Washingtonul o ofera unui numar de 25.000 de ferme americane.
