coma si se trezeste itr-un salon al clinicii i care este igrijit. O camera neobisnuita. Peretii sunt capitonati, au culoare gri, iar asta nu este o itimplare, ci metafora de care se foloseste John Fowles pentru a spune ca, de fapt, toate itimplarile descrise i „Mantisa” au loc doar i mintea personajului principal. Calmantele prescrise romancierului au ca efect niste ichipuiri despre care, la iceputul cartii, nu prea stii ce sa crezi. Sa fi fost ilocuite medicamentele cu terapia sexuala? Lucrurile se clarifica pe parcurs, cind una dintre surorile medicale se dovedeste a fi, de fapt, muza autorului. Ea se transforma i fel si chip, este cind zina, cind vampa, cind aliata a scriitorului, cind dusman de temut. Muza nu este un personaj clasic, ci mai multe personaje itr-unul singur. Nu conteaza cit sunt de diferite sau de putin credibile, cit timp personajul nu are icotro si trebuie sa se supuna vointei creatoare.