Raportul asupra Stabilității Financiare pe 2013, publicat de BNR, arată că reducerea sumei de bani pe care băncile o aveau blocată la BNR a coincis cu creșterea sumei de bani pe care băncile au pus-o la dispoziția guvernului. Mai exact, ca pondere în portofoliu, din 2008 până în prezent creanțele băncilor asupra BNR au coborât de la 21,8% la 9,6%. În același interval, creanțele asupra guvernului au urcat de la 5% la 20,2%. Se vede nu doar că scăderea pasivelor BNR față de sistemul bancar (cu 12,2 p.p.) explică 80% din întreaga creștere a expunerii acestuia față de guvern (cu 15,2 p.p.), ci și evoluția corelată a celor două agregate statistice: abruptă în 2009, apoi din ce în ce mai lentă până în prezent. La suprafață, creșterea creditului guvernamental a fost considerată un pumn în nas livrat sectorului privat, deoarece creditul privat a scăzut ușor în acești ani. Mulți analiști au spus că băncile au ignorat segmentul corporate și finanțarea investițiilor autentice, deoarece au găsit în administrația publică un debitor confortabil.

Foarte corect. Dar, asta reprezintă doar 10% din poveste. O spune chiar BNR: „Sectorul bancar are un rol important în finanţarea sectorului public, 32% din datoria publică fiind contractată de către băncile autohtone (în iunie 2014), majoritatea acesteia fiind denominată în lei (76,4%, în iunie 2014). (…) Expunerea băncilor asupra sectorului public comportă un risc potenţial de evicţiune a sectorului real în situaţia revigorării cererii de credit din partea companiilor nefinanciare. Expunerile asupra administraţiei guvernamentale au ajuns să deţină o pondere relativ importantă în totalul activului bancar (21%, în august 2014). Modificările bilanţiere nu indică manifestarea unui astfel de risc de evicţiune (scăderea expunerii faţă de sectorul companiilor nu a fost însoţită de creşteri majore ale expunerii faţă de sectorul public, dar vulnerabilitatea se menţine, dat fiind faptul că persistă o cerere de credit scăzută în cazul sectorului real, iar politicile de creditare ale băncilor rămân restrictive.“ Și atunci, dacă băncile au cumpărat titluri de stat fără să jeneze sectorul privat, aceasta echivalează cu recunoașterea implicită a faptului că băncile au creditat statul cu banii pe care îi aveau la BNR… adică, mai pe românește, că BNR însăși a finanțat statul. Ceea ce, bineînțeles, e anti-statutar și împotriva rețetelor de manual. Teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Sau, în dragoste și în banking totul e permis. Dar, iarăși, ar fi doar un pic mai puțin simplist să asumăm că aceasta e de fapt adevărata poveste a creditării de la criză încoace. E util să ne amintim că, până recent, creditele neperformante ale sistemului bancar au urcat dramatic și că România a încheiat la începutul crizei un acord de împrumut apocaliptic în valoare de 20 de miliarde (un fleac, 15% din PIB, ca în Mexic, în 1994) cu FMI și UE.

Sesizați aplicarea principiului „O mână spală pe alta“ – și ambele fac masaj la piciorul de lemn al economiei? Bancherii aveau nevoie de active sigure cu care să-și cârpească portofoliile ciuruite de neperformante.

Statul era disponibil, că doar nu o face pe banii lui, ci pe ai noștri. Iar BNR era instituția cu cash-ul (rezervele băncilor, dar și încasatorul tranșelor de la

FMI). Activitatea bancară e un fel de alchimie. Mai rămâne de evaluat e în ce măsură salariile, bonusurile și profiturile celor din sistemul financiar – salvat de la un binemeritat faliment – au depins de tot acest proces de reciclare a banilor. Dar, probabil, nici mama DNA nu va face lumină aici, doar nu vă închipuiți că vreo instituție se va juca cu siguranța națională…

Bogdan Glăvan,
Profesor de economie, autorul blogului www.logec.ro