Acesta este contextul regional in care criticile economistului american Joseph Stiglitz, castigator al Premiului Nobel pentru Economie, se fac din nou auzite. FMI in principal, impreuna cu Banca Mondiala si Organizatia Mondiala a Comertului, sunt slabi gestionari ai globalizarii. Ponoasele le trag natiunile sarace.
Guvernele au nevoie de FMI pentru o buna imagine pe pietele internationale de capital, dar si pentru echilibrarea deficitului bugetar, pentru ca aceasta este destinatia imprumuturilor acordate de institutia financiara. FMI-ul pretinde, in schimb, respectarea unui program de tara in patru pasi.
Privatizarea este primul. Stiglitz afirma ca, sub acoperirea si folosind conditiile impuse de Banca Mondiala pentru acordarea de credite, politicienii locali se grabesc sa privatizeze companiile, in dezavantajul national, dar cu avantaje personale. Corporatiile multinationale pot cumpara ieftin industriile locale. In competitie pentru capitalul strain, statele supraoferteaza: facilitati fiscale, salarii mici, zone libere, promisiuni de descurajare a miscarilor sindicale. Multinationalele pot ajunge sa detina controlul total in anumite ramuri ale economiei, cu riscurile de rigoare pentru economiile nationale.
Liberalizarea pietei de capital este cel de-al doilea pas. Teoretic, aceasta permite investitiilor de capital sa intre si sa iasa din economiile nationale. Din pacate, experienta unor tari ca Brazilia sau Indonezia arata ca banii mai mult ies decat intra in tara. Economistul american numeste fenomenul „ciclul banilor fierbinti”. Ei intra in tara, sunt folositi in speculatii imobiliare si valutare, iar la cel mai mic semn de dezechilibru economic, sunt retrasi. In acest fel, rezervele unei natiuni seaca rapid. si cand se intampla, FMI vine cu solutia: pentru a convinge fondurile straine de investitii sa returneze unei tari propriile capitaluri, aceasta trebuie sa creasca dobanzile la 30%, 50% sau 80%. Rezultatul este previzibil. Ratele inalte ale dobanzii distrug productia industriala, dreneaza bugetul de stat, imping companiile nationale catre faliment.
Cel de-al treilea pas recomandat de FMI pe post de medicament unei economii cu probleme este liberalizarea preturilor. A se intelege cresterea preturilor alimentelor si utilitatilor publice. Aceasta duce, spune Joseph Stiglitz, la pasul trei si jumatate, revolta contra FMI. Cand o economie este la pamant, FMI stoarce si ultima picatura de sange. Cand, la recomandarea FMI, guvernul indonezian a eliminat, in 1998, subventiile la alimente si combustibil, a izbucnit revolta populara. In 1999 si 2000, Bolivia s-a confruntat cu aceeasi situatie. Renuntarea la subventionarea pretului metrului cub de apa a scos oamenii in strada. La fel si in Ecuador. Ulterior s-a aflat ca, in cazul Ecuadorului, un raport secret al Bancii Mondiale prognoza rece o asemenea situatie. Cu toate acestea, evenimentele au fost lasate sa-si urmeze cursul.
In sfarsit, cel de-a patrulea pas, liberalizarea comertului dupa regulile Organizatiei Mondiale a Comertului si ale Bancii Mondiale. Americanii si vest-europenii darama barierele vamale ce-i despart de Asia, America Latina, Africa si Europa de Est, in timp ce se blindeaza impotriva exporturilor agricole provenite din aceste zone. Economiile subdezvoltate sunt coplesite de importuri, industria nationala inchide portile, somajul creste.
    
Cei patru pasi ai programului cu care FMI a dat gres in tarile asistate

· Primul pas: Privatizarea
Subinteleasa ca vanzarea pe nimic a activelor statului, concomitent cu alimentarea cu comisioane grase a conturilor personale apartinand oamenilor politici locali, deschise in strainatate. Se concretizeaza in concedieri masive, scaderea consumului populatiei, prabusirea zonelor economice defavorizate.
· Al doilea pas: Liberalizarea pietelor de capital
Capitalul strain intra in tara, fiind orientat spre speculatii imobiliare si valutare. La cel mai mic semn de dezechilibru economic, se retrage, afectand puternic economia gazda (criza din Mexic, de exemplu).
· Al treilea pas: Liberalizarea preturilor
Inseamna, de fapt, aruncarea in aer a preturilor alimentelor si utilitatilor publice. Monopolurile sufoca populatia cu preturi uriase, oferind, la schimb, servicii de proasta calitate.
· Al patrulea pas: Liberalizarea comertului
Producatorii locali sunt nevoiti sa concureze, in dezavantajul lor, cu cei mondiali. Acestia din urma au un puternic ascendent, creat in decenii de aplicare a barierelor tarifare drastice. Liberalizarea comertului duce la falimente si somaj in masa.

Portret de functionar FMI, dupa Joseph Stiglitz

„Misiunile de economisti trimise de FMI in tarile asistate nu au, de cele mai multe ori, nici cea mai vaga idee despre economiile respective. Detin, mai degraba, informatii despre hotelurile de cinci stele la care sunt cazati. Desi muncesc din greu, pana la ore tarzii in noapte, sarcina lor este imposibila. In decurs de cateva zile, cel mult saptamani, trebuie sa puna la punct un program coerent, adecvat nevoilor tarii careia i se acorda asistenta. Inutil sa spun ca simpla „digerare” a indicatorilor economico-statistici rareori ofera perspectiva necesara unui program national de dezvoltare. Se stie ca echipele FMI elaboreaza rapoarte de tara inainte de a ajunge la fata locului. Am auzit chiar povesti despre un incident nefericit in care membrii unei misiuni au preluat pasaje largi dintr-un anumit raport de tara, transferandu-le altei tari. si nu s-ar fi aflat niciodata daca, din cauza unei mici erori a programului de editare, numele primei tari nu ar fi fost mentionat pe alocuri.
Expertii FMI se considera a fi mai bine pregatiti, mai isteti si mai putin implicati politic decat cei din tarile pe care le viziteaza. In realitate, liderii economistilor din aceste tari sunt adesea mai buni decat staff-ul FMI, format mai ales din absolventi de mana a treia a unor universitati prestigioase. Am predat la Oxford, Standford, Yale si Princeton. Aproape niciodata FMI nu a reusit sa recruteze cei mai buni studenti.”