restructurarii si evalueaza implicatiile economice si sociale.Guvernele Poloniei, Ucrainei, Rusiei si Romaniei, tari incluse in cercetarea Bancii Mondiale, alocau, inainte de lansarea procesului de restructurare, intre 1% (Romania, Rusia) si 4% (Ucraina) din PIB pentru sustinerea financiara a industriei carbunelui. Extractia carbunelui era, din punct de vedere financiar, o insatiabila gaura neagra, din cauze care se repeta, cu accente locale mai mult ori mai putin pronuntate, in toate cele patru
restructurarii si evalueaza implicatiile economice si sociale.Guvernele Poloniei, Ucrainei, Rusiei si Romaniei, tari incluse in cercetarea Bancii Mondiale, alocau, inainte de lansarea procesului de restructurare, intre 1% (Romania, Rusia) si 4% (Ucraina) din PIB pentru sustinerea financiara a industriei carbunelui.
Extractia carbunelui era, din punct de vedere financiar, o insatiabila gaura neagra, din cauze care se repeta, cu accente locale mai mult ori mai putin pronuntate, in toate cele patru tari: echipamente invechite, ineficienta investitiilor anterioare, managementul ineficient, zacaminte sarace in multe dintre cazuri, siguranta precara a proceselor tehnologice, conturile companiilor aflate, dupa caz, intr-o situatie proasta, foarte proasta sau disperata.
La capatul a cativa ani de reforme dureroase in industria carbunelui, care nu s-au incheiat totusi, doar Polonia a ajuns la un relativ echilibru financiar al acestui sector. In celelalte cazuri, performantele sunt doar partiale ori aduc mai curand a sacrificiu.
Desi in ansamblul resurselor umane pe care cele patru tari le aveau angajate la ora inceperii reformelor in acest sector Romania reprezenta o zecime, partea sa in schemele de finantare ale Bancii Mondiale la capitolul mineritului este de doar 2%. Mai exact, pentru finantarea programului de restructurare a industriei carbunelui, Banca Mondiala a deschis pentru Romania, in 1999, o linie de finantare de 44,5 milioane de dolari. O suma nu doar insuficienta, ci si aproape ridicola, prin comparatie cu imprumuturile contractate in acelasi scop si cu acelasi creditor, de Polonia (400 milioane de dolari), Ucraina (315,8 milioane de dolari) si Rusia (1.325 milioane de dolari).
In fapt, Romania este singura in acest cvartet care a fost creditata nu pentru ajustarea structurala a sectorului, printr-un program de tip PSAL, ci pentru a proceda la o inchidere masiva a minelor si a amortiza efectele sociale imediate.
Semnificativ este si faptul ca toate celelalte trei tari au fructificat deja imprumuturile, in ciuda volumului lor, in timp de linia de credit a Romaniei este inca deschisa, desi suma in cauza este de zeci de ori mai mica.
In Polonia si Rusia, 50% din sector a fost preluat de privati
Inceput in 1997, programul de restructurare a mineritului din Romania a constat, in esenta, in inchiderea a 60 de exploatari carbonifere, dublata de aplicarea unei strategii de interventie sociala, proces in care Guvernul roman s-a remarcat prin lentoare si lipsa de eficienta. Intr-o prima faza, guvernantii au inteles restructurarea la fel de sofisticat ca si minerii insisi, ca pe o simpla trecere in somaj, cu pretul a 20 de salarii compensatorii, care s-au topit in consum, fara nici un efect pe termen lung. Singurul rezultat l-a constituit ultima mineriada, din ianuarie 1999.
Cu aceeasi intarziere in reactii, Guvernul a lansat ulterior scheme de finantare a intreprinderilor mici si mijlocii. La o ameliorare a situatiei sociale in regiunile miniere au contribuit si unele programe nationale, cum este cel privind facilitatile acordate zonelor defavorizate, care aveau o tinta cu mult mai larga: extinderea rapida, concentrata si periculoasa a saraciei. Subliniind ca este nevoie de ceva mai mult pentru ca programele de compensare a efectelor restructurarii sa-si arate, eventual, urmarile pozitive dupa cativa ani, expertii Bancii Mondiale nu uita sa aminteasca de imprejurarile potrivnice in care se consuma epopeea inchiderii minelor din Romania.
Astfel, operatiile dureroase s-au facut in anii celei mai profunde crize economice postdecembriste. Pe de alta parte, zacamintele de carbune din Romania s-au dovedit a fi prea sarace ca sa merite investitii pentru reabilitare si rentabilizare; prin contrast, in celelate trei tari,
s-au facut investitii semnificative in retehnologizare, fiind atrasa totodata initiativa privata, care a preluat pana la 50% din sectorul carbonifer in Polonia si in Rusia. In sfarsit, multe dintre zonele miniere din tara noastra sunt, prin forta imprejurarilor, lipsite de alternative imediate in privinta utilizarii resurselor umane. Daca la Motru somerii proveniti din minerit au fost, in mare parte, absorbiti de o agricultura domestica, de subzistenta, cei din zonele muntoase ale Vaii Jiului si Aninei nu au avut nici macar aceasta sansa.
Polonia – unica poveste de succes
Intr-o tara in care sectorul extractiei de carbune era si ramane, din punctul de vedere al fortei de munca angajate, de cateva ori mai dezvoltat decat in Romania, reforma a inceput tarziu, catre sfarsitul deceniului trecut. Totusi, o data demarata, restructurarea a avut un ritm ferm si alert. In cei patru ani, costul reformei sectoriale s-a ridicat la 1,5 miliarde dolari, din care un sfert a fost finantat de catre Banca Mondiala.
Investitia in restructurare a dat rezultate relativ repede. Daca in 1999 Polonia era pagubita anual de peste 1.100 milioane dolari prin efortul sustinere a industriei carbunelui, la sfarsitul anului trecut pierderea financiara se reducea la doar 133 milioane dolari, iar in termeni operationali, se reusea obtinerea unui castig de 159 milioane dolari.
Secretul reusitei poloneze a constat in cresterea productivitatii cu 79%, inchiderea exploatarilor care nu puteau fi rentabilizate, modernizarea celor care meritau a fi pastrate si privatizarea a jumatate dintre ele, diminuarea personalului de la 192.000 la 144.000 si, inevitabil, reducerea productiei de carbune si a vanzarilor cu circa o treime. Relevant este si faptul ca polonezii vad in aceasta doar un succes intermediar, fiind decisi sa continue reforma sectorului.