În ultimele trei decenii, spune Michael Sandel, Statele Unite au trecut de la o economie de piaţă la o societate de piaţă; putem spune că experienţa americanilor asupra vieţii civice împărtăşite depinde de câţi bani au. (Trei exemple cheie: accesul la educaţie, accesul la justiţie, influenţa politică.) Într-o prezentare şi dezbatere publică, Saundel ne cere să reflectăm onest la această întrebare: În democraţia noastră actuală, nu cumva prea multe sunt de vânzare?
Iată o întrebare pe care trebuie să o regândim împreună: Care ar trebui să fie rolul banilor şi al pieţelor în societatea noastră?
În ziua de azi, sunt foarte puţine lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Dacă eşti condamnat la închisoare în Santa Barbara, California, ar trebui să ştii că dacă nu îţi plac condiţiile de cazare standard, poţi cumpăra renovarea şi îmbunătăţirea celulei. Este adevărat. Cu cât credeţi? Daţi o cifră? Cinci sute de dolari? Nu e Ritz-Carlton. E o închisoare! Optzeci şi doi de dolari pe noapte. Optzeci şi doi de dolari pe noapte. Dacă mergi la un parc de distracţii şi nu vrei să stai la cozi lungi pentru atracţiile cele mai solicitate, ai acum o soluţie. În multe parcuri tematice poţi, contra unei sume suplimentare, să sari peste rând. Procedeul se numeşte Intrare Rapidă sau bilete VIP.
Şi asta nu se întâmplă doar în parcurile de distracţii. La Washington, D.C., uneori, se formează cozi lungi la audieri importante ale Congresului. Ei, unora nu le place să stea la cozi lungi, poate toată noaptea, chiar şi în ploaie. Aşa că acum, pentru susţinători şi pentru alte persoane foarte interesate să participe la aceste audieri dar cărora nu le place să aştepte, există companii de stat la coadă, şi poţi să apelezi la ele. Le poţi plăti o sumă de bani, ei angajează persoane fără adăpost sau care caută de lucru să stea la rând atât cât este nevoie, iar susţinătorul, chiar înainte de începerea audierii, poate să-şi ia locul în capul rândului şi să capete un loc în faţă. Stat la coadă plătit.
Se întâmplă: recurgerea la mecanismele de piaţă şi la gândirea în spirit de piaţă şi la soluţii de piaţă în zone mai extinse. Să ne uităm la modul în care ne ducem războaiele. Ştiaţi că în Irak şi Afganistan au fost mai multe trupe de militari mercenari în teatrul de lupte decât militari SUA? Aceasta nu din cauză că am avut o dezbatere publică despre dezirabilitatea externalizării războiului către companii private, dar aceasta s-a întâmplat.
<iframe src="https://embed.ted.com/talks/lang/ro/michael_sandel_why_we_shouldn_t_trust_markets_with_our_civic_life.html" width="640" height="360" frameborder="0" scrolling="no" webkitAllowFullScreen mozallowfullscreen allowFullScreen></iframe>
În ultimele trei decenii, am avut parte de o revoluţie tăcută. Am trecut, aproape fără să ne dăm seama, de la a avea o economie de piaţă la a deveni societăţi de piaţă. Diferenţa este următoarea: Economia de piaţă e un instrument, un instrument preţios şi eficace, pentru organizarea unei activităţi productive, în timp ce o societate de piaţă e un loc unde aproape totul este de vânzare. E un mod de viaţă în care gândirea de piaţă şi valorile de piaţă încep să domine fiecare aspect al vieţii: relaţii personale, viaţa de familie, sănătate, educaţie, politică, drept, viaţă civică.
Ei dar de ce să ne facem griji? De ce să ne îngrijoreze faptul că devenim societăţi de piaţă? Din două motive, cred. Unul e legat de inegalitate. Cu cât mai multe poţi cumpăra cu bani, cu atât mai mult afluenţa, sau lipsa ei, contează. Dacă singurul lucru pe care l-ar determina banii ar fi accesul la iahturi sau vacanţe fabuloase sau BMW-uri inegalitatea nu ar conta foarte mult. Dar când banii ajung din ce în ce mai mult să controleze accesul la elemente esenţiale ale unei vieţi bune – îngrijire medicală decentă, acces la cea mai bună educaţie, o voce în politică şi influenţă în campanii – când banii ajung să controleze toate acele lucruri, inegalitatea contează mult. Astfel încât marketizarea generală ascute ghimpele inegalităţii cu consecinţele sale sociale şi civice. Acesta este un motiv de îngrijorare.
Mai este un al doilea motiv pe lângă preocuparea legată de inegalitate, iar acesta este următorul: în cazul unor bunuri şi practici sociale, când intră în joc gândirea de piaţă şi valorile de piaţă, acestea pot schimba înţelesul acelor practici şi sufoca atitudini şi norme care merită cultivate.
Să luăm un exemplu de utilizare controversată a mecanismului pieţei, un stimulent în bani, și să vedem ce credeţi despre el. Multe şcoli se luptă cu provocarea de a motiva copiii, mai ales copiii din medii dezavantajate, să înveţe serios, să aibă rezultate bune la şcoală, să fie sârguitori. Nişte economişti au propus o soluţie de piaţă: Să se ofere stimulente în bani copiilor pentru note mari sau rezultate bune la teste sau pentru citit cărţi, Efectiv au încercat aceasta. Au făcut experimente în câteva oraşe mari americane, în New York, Chicago, Wasington DC, au oferit 50 de dolari pentru notele 9 şi 10, 35 de dolari pentru 7 – 8. În Dallas, Texas, au un program care oferă copiilor de opt ani câte doi dolari pentru fiecare carte citită.
Deci să vedem – unii sunt pentru alţii se opun acestui stimulent în bani pentru motivarea performanţei. Să vedem ce cred cei de aici despre aceasta. Imaginaţi-vă că sunteţi directorul unui sistem educativ important şi că cineva vine la dvs cu această propunere. Să zicem că este o fundaţie şi că ei asigură fondurile. Adică nu trebuie să le luaţi din bugetul dvs. Câţi aţi fi pentru şi câţi împotriva unei încercări în acest sens? Să vedem prin vot deschis.
Mai întâi câţi dintre dvs. credeţi că merită măcar încercat pentru a vedea dacă funcţionează? Ridicaţi mâinile.
Şi câţi s-ar opune? Câţi –
Deci majoritatea de aici sunt contra, dar o minoritate semnificativă este pentru. Haideţi să avem o discuţie. Să începem cu cei care obiectează, cu cei care ar exclude ideea chiar înainte să încerce. Care ar fi motivul vostru? Cine va porni discuţia? Da?
Heike Moses: Buna ziua tuturor, sunt Heike, şi cred că aceasta distruge motivaţia intrinsecă, aşa încât copiii, dacă le-ar place să citească prin aceasta le iei acest stimulent doar plătindu-i, aşa că doar schimbă comportamentul. Michael Sandel: Îndepărtează stimulentul intrinsec.
Care este, sau ar trebui să fie motivaţia intrinsecă?
HM: Motivaţia intrinsecă ar trebui să fie dorinţa de a afla.
MS: A afla. HM: A ajunge să cunoşti lumea. Şi apoi, dacă nu îi mai plăteşti ce se întâmplă? Atunci nu mai citesc?
MS: Acum să vedem dacă e cineva pentru, cineva care crede că merită să se încerce asta.
Elizabeth Loftus: Sunt Elizabeth Loftus, şi aţi spus că merită încercat, aşa că de ce să nu încercăm: să facem experimentul şi să măsurăm rezultatele? MS: Şi să măsurăm. Şi ce aţi măsura? Câte – EL: Câte cărţi au citit şi câte cărţi au continuat să citească după ce nu i-aţi mai plăti.
MS: Aaa, după ce nu i-aţi mai plăti. Bun, şi ce-i cu asta?
HM: Sincer, cred doar, fără să jignesc pe cineva, că acesta e un mod foarte american de a proceda.
(Râsete) (Aplauze)
MS: Bun. Ce a reieşit din această discuţie e următoarea întrebare: Oare va alunga, va corupe sau va elimina stimulentul în bani motivaţia superioară, lecţia intrinsecă pe care sperăm să o transmitem, şi anume de a învăţa să ne placă să învăţăm şi să citim doar de dragul de a învăţa şi de a citi? Şi oamenii nu se pot pune de acord în legătură cu efectul, dar întrebarea pare să fie dacă nu cumva un mecanism de piaţă sau un stimulent în bani îi învaţă pe copii o lecţie greşită, iar dacă da, ce va deveni din aceşti copii mai târziu?
Să vă spun ce s-a întâmplat cu aceste experimente. Plata pentru note bune a avut rezultate foarte amestecate, în cea mai mare parte nu a dus la note mai mari. Doi dolari pentru fiecare carte citită i-a făcut pe copii să citească mai multe cărţi. I-a mai făcut să citească volume mai scurte.
(Râsete)
Dar adevărata întrebare este: ce se va întâmpla cu aceşti copii mai târziu? Vor fi învăţat că cititul e o corvoadă, o activitate de făcut pe bani, acesta e motivul de îngrijorare, sau poate îi va conduce iniţial la a citi din motive greşite dar mai apoi să se îndrăgostească de citit de dragul cititului?
Ei bine, ceea ce scoate în evidenţă această dispută, chiar aşa, scurtă, este ceva ce mulţi economişti trec cu vederea. Economiştii deseori presupun că pieţele sunt inerte, că nu afectează sau deteriorează mărfurile pe care le tranzacţionează. Tranzacţiile de piaţă, consideră ei, nu schimbă sensul sau valoarea mărfurilor tranzacţionate. Asta poate fi adevărat dacă vorbim despre bunuri materiale. Dacă îmi vinzi un televizor cu ecran plat sau îmi dăruieşti unul, bunul va fi acelaşi în ambele cazuri, va funcţiona la fel în ambele situaţii. Dar nu se întâmplă la fel dacă vorbim despre bunuri nemateriale şi practici sociale cum ar fi predarea şi învăţarea sau participarea la viaţa societăţii civile. În acele domenii aducerea mecanismelor de piaţă şi a stimulentelor băneşti poate submina sau elimina valori şi atitudini care nu ţin de piaţă dar care merită cultivate. Odată ce am văzut că pieţele şi comerţul, când se extind dincolo de domeniul bunurilor materiale, pot schimba caracterul bunurilor însele, pot schimba sensul practicilor sociale, ca în exemplul predării şi al învăţării, trebuie să ne întrebăm unde îşi au locul pieţele şi unde nu, unde acestea pot de fapt să submineze valori şi atitudini meritorii. Dar, pentru a organiza ceastă dezbatere, trebuie să facem ceva la care nu ne prea pricepem, şi anume să raţionăm împreună în public despre valoarea şi sensul practicilor sociale pe care le preţuim, de la cele ce privesc corpurile noastre la viaţa de familie la relaţii personale, la sănătate, la predare şi învăţare, la viaţa civică.
Ei, acesea sunt întrebări ce nasc controverse, aşa că tindem să le evităm. De fapt, pe parcursul ultimelor trei decenii, când raţiunile și gândirea de piață au câştigat forţă şi prestigiu, discursul nostru public în tot acest timp a devenit golit de conţinut, gol de un sens moral mai larg. De teama de dezacord, dăm înapoi de la aceste întrebări. Dar odată ce vedem că pieţele schimbă caracterul bunurilor, trebuie să dezbatem între noi aceste chestiuni mai importante despre cum să apreciem bunurile.
Unul dintre efectele cele mai corozive ale faptului că punem un preţ pe orice este comunitatea noastră, sentimentul că suntem cu toţii în aceeași situație. În contextul unei inegalităţi în creştere, marketizarea fiecărui aspect al vieţii conduce la o stare în care cei afluenţi şi cei care dispun de venituri modeste trăiesc, din ce în ce mai mult, vieţi separate. Trăim şi muncim şi facem cumpărături şi ne jucăm în locuri diferite. Copiii noștri merg la şcoli diferite.
Nu e bine pentru democraţie, nici nu este un mod satisfăcător de a trăi, chiar pentru acei dintre noi care pot să-şi permită să-şi cumpere un loc în capul cozii. Iată ce ce. Democraţia nu presupune egalitate perfectă, dar ceea ce presupune este ca cetățenii să împartă o viață comună. Ceea ce contează e ca oamenii din diferite pături sociale şi diferite condiţii sociale să se întâlnească să dea unul peste altul în mersul obişnuit al vieţii, pentru că asta ne învaţă să negociem şi să respectăm diferenţele. Aşa ajungem să ne îngrijim de binele comun.
Şi astfel, până la urmă, chestiunea pieţelor nu este în principal un aspect economic. De fapt e legat de modul în care dorim să trăim laolaltă. Vrem o societate în care totul e de vânzare, sau există anumite valori morale şi civice pe care pieţele nu le onorează şi pe care banii nu le pot cumpăra?