Toată lumea acuza faptul că guvernul tehnocrat vrea să mărească taxarea salariaților prin mărirea contribuțiilor CASS. Între timp, Ministerul de Finanțe a anunțat că NU intenționează să trecă această măsură prin Ordonanță de Urgență, ci doar să impună o anumită simplificare și debirocratizare.

Nici vorbă de vreo modificare de tipul celei vehiculate în presă. Prea târziu, însă, fiindcă multe organisme se apucaseră să execute programul stabilit prin "ordin pe unitate" încă de la primele ore ale dimineții și nu mai puteau fi oprite printr-un ordin de tip "la loc comanda!". Nu că un asemenea ordin ar fi venit de undeva, fiindcă se pare că situația convenea de minune și că ratingurile se anunțau mai mari decât de obicei.

Acest nou episod din serialul "Taxe fără sfârșit" ne arată cât de nevolnică e presa și cât de ușor poate fi manipulat electoratul prin mesaje simple și percutante care au capacitatea de a crea o realitate virtuală, complet antagonică faptelor. Exact ca în povestea cu "nu era bicicletă, ci trotinetă și nu i-a dat-o ci i-a luat-o". Dacă aruncăm o privire asupra conținutului ciornei ajunse la jurnalistul care a detonat bomba (de bună credință, de altfel) aflăm că nu era vorba despre o mărire a taxelor, ci despre o redefinire și o simplificare a situației. Respectiv, repartizarea sarcinii fiscale era trecută exclusiv la angajat, fiind eliminată de la angajator.

În fapt, situația de astăzi nu face nicio diferențiere între cele două contribuții, fiindcă este vorba depre un impozit "cu reținere la sursă", adică plătit integral de firma angajatoare odată cu salariul. Noua prevedere ar fi avut darul de a conștientiza angajații cât de mulți din banii lor munciți intră în buzunarele statului obez, eliminând ideea că parte din bani îi plătește firma, deci altcineva.

Păi firma nu se duce la doctor și nu-și ia concediu de odihnă sau de șomaj. Firma doar plătește o sumă și primește o anumită cantitate de muncă. Unde se duc acești bani și cum sunt aceștia împărțiți între cel care muncește și statul care reglementează e o treabă care ar trebui rezolvată o dată la patru ani, în cabina de vot. Cu condiția ca votul să fie corect și morții să fie lăsați să se odihnească la locul lor, în cimitire. În plus, proiectul prezentat pe post de Bau-Bau conținea o idee extrem de generoasă și de îndreptățită: plafonarea contribuțiilor sociale. Păi, dacă statul are dreptul să plafoneze atunci când îți dă (pensii sau anumite deductibilități), de ce nu ar exista un plafon și atunci când îți ia? Că nu procentul ar trebui să ne intereseze, în cele din urmă, ci cu cât de mulți bani ne ușurează statul buzunarele la sfârșit de an. Idee care s-a pierdut de tot în cacofonia claxoanelor de protest din mass media.

Am lăsat special deoparte numele persoanelor implicate. În felul acesta veți identifica mai ușor bâlbâiala instituțiilor în care lucrează oameni de bună credință și cum profită de aceasta gașca celor care ies mereu la suprafață cu conturile pline. Ei nici măcar nu mai au nevoie de sulul de hârtie igienică pe care ar trebui să-l folosească pentru a se șterge la gură.

CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial CAPITAL