Lula și mascarada judiciară
În urmă cu doi ani, la 12 iulie 2017, septuagenarul Luiz Inácio Lula da Silva, ex-președintele Braziliei în perioada 2003-2011, a fost condamnat, în apel, la 9 ani și 6 luni închisoare pentru corupție. Instanța de control judiciar i-a redus astfel pedeapsa inițială de 12 ani aplicată de judecătorul Sérgio Moro, devenit apoi ministrul Justiției în mandatul lui Jair Bolsonaro, validat în 2018. Completul a stabilit că fondatorul Partidului Muncitorilor (PT) a primit cu titlu de mită, prin intermedierea unei firme de construcții, suma de 1,2 milioane de dolari, adică echivalentul modernizării apartamentului personal situat pe o plajă din mirifica Guarujá (acolo unde locuiește și Pelé), la vreo 60 de kilometri distanță de Santos. În contrapartidă, împricinatul a facilitat concernului Petroleo Brasileiro încheierea unor contracte avantajoase cu statul, în tradiția oricărei societăți întemeiate pe capitalul sălbatic.
Considerat un fel de „Mandela al Braziliei”, înaltul demnitar, acum încarcerat, este probabil personajul cel mai charismatic al Americii de Sud din ultimele decenii. Întrucât, la părăsirea președinției, cota sa de încredere se ridica la 83 %, destui concetățeni au încercat să-l convingă să modifice textul constituțional ce-l împiedica să candideze. Atunci, în fața mulțimii de adoratori frenetici, el a rostit celebrele cuvinte: „Am luptat douăzeci de ani și am făcut închisoare ca să interzicem președinților să rămână la putere mai mult decât mandatul legal! Cum să-mi permit să fac așa ceva acum? Nu sunt deasupra legii. Dacă nu aș fi crezut în lege, n-aș fi creat un partid politic. Aș fi început o revoluție !”
Încarcerarea survenită chiar în preajma campaniei prezidențiale din 2018 (o simplă coincidență, desigur!) l-a oprit din cursă, deși sondajele îl dădeau favorit cu un procent zdrobitor în dauna reprezentantului Dreptei, Jair Bolsonaro. Ca-ntr-un plan minuțios pregătit, Stânga din Țara Cafelei a încasat și alte două lovituri năucitoare – destituirea Dilmei Rousseff (învinuită că ar fi manipulat conturi publice) și arestarea preventivă a vicepreședintelui Michel Temer, suspectat de corupție. Lovit din toate părțile, Partidul Muncitorilor s-a văzut nevoit să-l arunce în competiție pe Fernando Haddad, nu demult primarul metropolei São Paulo, mutare necâștigătoare însă.
La numărarea voturilor, Jair Bolsonaro – un adept al politicii Casei Albe – a întrunit majoritatea sufragiilor, numai că astăzi popularitatea sa a scăzut dramatic. Poate și de aceea „lansatorii de alertă” de la site-ul The Intercept au publicat recent o serie de documente care pun la îndoială imparțialitatea magistraților care l-au ascuns în pușcărie pe Lula da Silva, „un veritabil simbol internațional al Stângii”, cel care, printre altele, a realizat și o reformă a justiției pentru ca lupta împotriva corupției să fie mai eficientă. Exemplul lui mă obligă să-mi amintesc inevitabil de… Adrian Năstase, artizanul pățit al înființării Parchetului Anticorupție de la București.
Ei bine, o sumedenie de semne de întrebare se nasc din numirea lui Sérgio Moro (omul care l-a condamnat în primă fază pe Lula da Silva la 12 ani) în fruntea Ministerului Justiției, conferindu-i totodată și puteri sporite. Judecătorul, devenit în regiune o vedetă incontestabilă a trântei cu balaurul corupției, își pierde pe zi ce trece aura de arhanghel al dreptății. Cel puțin așa rezultă din investigațiile botezate „Operațiunea «Spălătoria»”, dezvăluirile ziariștilor constând în capturarea unor comunicații purtate în interiorul grupului de lucru însărcinat să-l ancheteze pe Lula da Silva. Surprinde traficul de mesaje dintre procurorul Deltan Dallagnol (titularul dosarului) și… judecătorul Sérgio Moro, un parteneriat demn de protocoalele dâmbovițene, dovadă a prezenței binefăcătoare a „Marelui Licurici” și la ei și la noi. Toți acești indivizi, în opinia revistei online citate, nu sunt altceva decât „ideologi clandestini de Dreapta deghizați în organe apolitice de aplicare a legii”, mascarada prilejuindu-i onorabilului să „colaboreze în secret și ilegal cu procurorii pentru a ajuta la crearea dosarului împotriva lui Lula, în pofida îndoielilor intime serioase cu privire la dovezile ce susțineau acuzațiile, pretinzându-se ulterior a fi judecător neutru.” Întrebat despre articolele apărute în presă, Moro a declarat că este „consternat de lipsa indicării sursei persoanei responsabile de interceptarea ilegală a telefoanelor mobile ale procurorilor. De asemenea, de poziția site-ului, care nu m-a contactat înainte de publicare, contrar principiilor de bază ale jurnalismului. În ceea ce privește conținutul mesajelor pe care le menționează, nu există niciun semn de anormalitate și nicio dovadă că aș fi dat indicații în calitate de magistrat, în ciuda faptului că sunt scoase din context, în căutarea disperată de senzațional, și ignoră schema de corupție gigantică dezvăluită prin operațiunea «Spălătoria».”
Ca practician al dreptului, mă declar și eu consternat de nefirescul convorbirilor, unele în care judecătorul din Curitiba „oferă consultanță strategică procurorului și le dă sfaturi, direcționând în mod inadmisibil investigația”, prin abdicarea scandaloasă așadar de la statutul de imparțialitate și neutralitate conferit de lege. De pildă, el îi solicită lui Dallagnol că ar fi preferabil să „inverseze ordinea celor două proceduri planificate” și se vădește extrem de îngrijorat de evoluția anchetei: „Nu a trecut o perioadă lungă de timp fără nicio operațiune?” Sau: „Nu puteți face o asemenea greșeală acum”, referindu-se la o acțiune a Poliției Federale, apreciată ca fiind o gafă în stare să consolideze prezumția de nevinovăție și nu s-o înlăture. Altădată, după ce procurorul i s-a confesat că dorește să-și extindă acuzațiile, el l-a atenționat complice: „Dar gândiți-vă bine dacă este o idee bună… faptele ar trebui să fie serioase”. Ăsta da judecător neutru!
În decembrie 2015, desăvârșindu-și rolul de consilier și confident neprețuit al procurorilor, le transmite un punct de vedere privitor la „Cazul Lula”: „Sursa m-a informat că persoana de contact este deranjată de faptul că i-a fost cerut să întocmească contracte de vânzare-cumpărare pentru unul dintre copiii ex-președintelui. Se pare că persoana ar fi dispusă să furnizeze informații. Prin urmare, o transmit mai departe. Sursa este serioasă”. „Mulțumesc !! Îl vom contacta”, răspunde încântat tovarășul său, Dallagnol. Numai că „sursa”, proprietar a „zeci de proprietăți”, refuză târgul, determinându-l pe acuzator să reflecteze adânc: „Mă gândesc să emit o citație, bazată pe dovezi îndoielnice”. Cunoaștem și noi metoda cu pricina, cum credeți că s-a obținut droaia de denunțuri autohtone? „Umflați-l, pe «dovezi îndoielnice», și șantajați-l până cedează și scrie ce ne convine nouă !” iată deviza justiției de sorginte americană. Ipocrizia insului atinge obscenitatea, de vreme ce, în martie 2016, „incoruptibilul” se dezvinovățea indignat: „Să fie foarte clar. Ați auzit multe despre strategia de investigație a judecătorului Moro. […] Nu am nicio strategie de investigație. Organele care investighează sau care decid cum să se instrumenteze cazul sunt procurorul și poliția [federală]. Judecătorul este reactiv. Spunem că un judecător ar trebui să cultive în mod normal această virtute a pasivității. Și chiar mă deranjează uneori, pentru că văd critici neîntemeiate la adresa activității mele, susținându-se că sunt judecător-investigator.” „Virtutea pasivității”, haida-de! Limbajul prefăcătoriei multilateral globalizate…
Finalmente, procurorul recunoaște că „rechizitoriul se bazează pe o mulțime de dovezi indirecte de autorat, dar nu ar fi potrivit să spunem că în rechizitoriu și în comunicările noastre am evitat acest punct. Nu a fost înțeles faptul că expozeul lung privind comanda schemei era necesar pentru a imputa corupția fostului președinte. O mulțime de oameni nu au înțeles de ce l-am plasat ca lider care a câștigat 3,7MM din spălarea banilor, de vreme ce ancheta nu a fost pentru acest motiv, ci pentru a-i imputa 87MM din acte de corupție”. După două zile, destinatarul actului de sesizare, Moro, îl asigură de toată „imparțialitatea” lui: „Cu siguranță, criticile prezentării dumneavoastră sunt disproporționate. Rămâneți ferm pe poziție !” Și rămâne, „binomul” funcționează ca uns și pe Amazon, aidoma celui de la gurile Dunării.
Plasat în detenție, Lula da Silva cere să i se permită să acorde un interviu celei mai importante gazete naționale, Folha de São Paulo, iar un judecător nesăbuit al Curții Supreme de la Brasilia îi aprobă doleanța. Cei din grup turbează, schimbul de mesaje de pe Telegram atinge paroxismul, un procuror cu apucături haștagiste, Laura Tessler, răbufnind: „Ce glumă ! O conferință de presă înainte de al doilea tur de vot ar putea ajuta la alegerea lui Haddad”. Și Tessler continuă să scoată flăcări pe nas: „Revoltător!!! Mai nou, facem mitinguri în închisoare. Un adevărat circ! Sunt sigură că după Mônica Bergamo vor veni hoarde de alți jurnaliști, care o să tot fluture principiul egalității de tratament… iar noi stăm aici, în timp ce o instanță supremă ca asta ne face să părem niște clovni…” Colegul său, Athay de Ribeiro Costa , o îngână furios: „Mafiosos !!!!!!!!!!!!!!!” Un alt dialog sună apocaliptic:
„Carol PGR – 11:22:08 – Deltannn, prietene
11:22:33 – te asigur de toată solidaritatea mea în acest episod …
Suntem pasageri într-un tren deraiat și nu știu ce ne așteaptă
11:22:44 – Singura certitudine este că suntem împreună
11:24:06 – Sunt foarte îngrijorat de posibila revenire a PT, dar m-am rugat fierbinte la Dumnezeu să ne lumineze poporul și să se întâmple un miracol care să ne salveze
Deltan – 13:34:22 – Sunt cu tine, Carol!
13:34:27 – Rugați-vă, vă conjur
13:34:32 – Avem nevoie de asta ca țară”.
Din acest moment, principala lor preocupare este să stopeze ieșirea în spațiul public a „leprosului”, apreciat drept un comunicator de temut al lumii democratice. Se constituie un adevărat consiliu de război, strategii în robă ai complotului descoperind o chichiță – lipsa menționării în hotărâre a zilei în care putea fi intervievat proscrisul. „Nu există dată. Deci, poliția federală ar putea doar să-l programeze (interviul) după alegeri și astfel nu vom fi acuzați că nu am pus în aplicare hotărârea”, exclamă Costa, iar Januário Paludo ochește și soluția: „Planul A: am putea promova un recurs la Curtea Supremă, probabilitate zero (de succes). Planul B: dați liber la toată lumea să-l intervieveze în aceeași zi. Va fi haos, dar vom reduce probabilitatea ca interviul să fie direcționat”. „Planul A” izbândește și autorizația de a-l iscodi pe Lula este suspendată (nu vă mirați !) la plângerea unei formațiuni minuscule de Dreapta: Novo. De aici și remarca ironică a lui Paludo. „Trebuie să mulțumim Parchetului nostru: Partidul Novo !” Triumful este sărbătorit cu surle și trâmbițe:
„Januário Paludo – 23:41:02 – Am auzit despre asta …
Deltan – 23:41:32 – lol
Athayde Costa – 23:42:02 – Atmosfera la STF (n.m. Curtea Supremă) trebuie să fie minunată
Januário Paludo – 23:42:11 – va fi un război al hotărârilor judecătorești”.
De ce am simțit nevoia să scriu despre o întâmplare judiciară de la capătul Pământului ? Simplu, ea este universală și ne privește direct, prin multitudinea de similitudini, îndeosebi din perspectiva postdecembrismului nostru decerebrat. Involuntar, nădăjduiesc că odată și-odată în spațiul public din România, după sarabanda protocoalelor sinuciderii justiției băștinașe, vor fi divulgate și mesajele din interiorul grupurilor de magistrați organizați să arbitreze discreționar și abuziv bătăliile politice. Cu osebire mă interesează, bunăoară, cazurile Năstase și Dragnea, ehe, cum ne-am mai lămuri de egalitatea de arme între acuzare și apărare. (Să fie cumva spovedania fostului judecător de la Curtea Constituțională, Petre Lăzăroiu, începutul imploziei sistemului dirijat din dumbrava ocultă a Serviciilor Secrete?) În loc să slăvim justiția statului de drept capitalist (cu eurocomisarii în capul mesei), v-aș ruga să ne clătinăm lăuntric, măcar un minut, și pentru victimele pușcăriilor postcomuniste, la naiba cu fățărnicia !
P.S.: Merită reprodusă, în contextul mascaradelor judiciare transfrontaliere, și postarea, pe pagina sa de Facebook, a judecătoarei Adriana Stoicescu, președinta Tribunalului Timiș: „Nevoia de adevăr ar trebui să ne scoată acum în stradă.
Pentru că toţi am fost participanţi la marea ipocrizie şi prea puţini cei care am spus adevărul.
Abuzurile nu ar fi existat dacă nu erau cauţionate de noi.
Noi, judecătorii, suntem cei care am emis mandate pe banda rulantă.
Noi, judecătorii, am dat încheieri de încuviinţare a interceptărilor pe motive uneori cusute cu aţă albă, fără prea multe cercetări şi întrebări.
Noi, judecătorii, am tremurat când portocalele ne ameninţau că ne leagă dacă nu ne potolim cu controalele judiciare.
Noi, judecătorii, am tăcut încă de la început, temându-ne să nu fim acuzaţi că ne opunem glorioasei lupte anticorupţie.
Noi, judecătorii, ne-am pitit în birouri, crezând ce ni se servea despre «infractoarea cu ceas cu cuc», despre «infractorul cu ferma de struţi», despre «infractoarea cu mărgele», zâmbind cu superioritate pe la colţuri, convinşi că instituţiile de forţă sunt calea, adevărul şi viaţa.
Şi, mai ales, convinşi că nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva.
Niciodată.
SRI putea să încheie cu Parchetul General o sută de protocoale.
Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne-am fi prefăcut că nu ştim.
Şi nimic nu s-ar fi întâmplat dacă am fi înţeles cu adevărat, la timp, că drepturile voastre nu pot fi un moft.
În loc să facem asta, încălcăm şi azi flagrant reguli şi legi, ne ascundem în spatele diverselor instituţii, sperând că aşa ne protejăm.
Ne prefacem din nou că nu vedem sau nu înţelegem ce se întâmplă când o mână de oameni sfidează un sistem întreg, doar pentru a-şi atinge meschinele scopuri.
Acoperim minciuna cu altă minciună, rostogolind la nesfârşit pretexte puerile, menite să vă facă să credeţi că ne pasă.
Minţim cu nonşalanţă, refuzăm să ne facem treaba, cu riscul de arunca în aer o ţară, doar pentru a ne păstra dreptul absolut şi discreţionar de face ce vrem, fără să dăm socoteală.
Paradoxul acestei ţări este că are puţini Judecători şi prea mulţi magistraţi.”
