Incendiu Ferma Dacilor. Cornel Dinicu se zbate între speranță și deznădejde: Încerc să redevin OM

Cornel Dinicu, sfâșiat de durere din cauza incendiului de la Ferma Dacilor

Incendiul de la Ferma Dacilor. Într-un discurs emoționant scris pe Facebook, Cornel Dinicu și-a exprimat durerea și disperarea în fața tragediei care i-a lovit familia și comunitatea. În timp ce vorbea despre pierderea dureroasă a celor dragi și despre lupta sa de a găsi speranța în mijlocul suferinței, Cornel Dinicu a recunoscut gravitatea tragediei, numind-o „cruntă, dură și total nedreaptă”.

Incendiul din Tohani a fost o tragedie cu consecințe devastatoare, răpind vieți nevinovate și distrugând case și vieți omenești. În mijlocul suferinței, el a găsit curajul de a vorbi despre traumele pe care le-a suferit și despre lupta sa de a-și menține speranța vie.

„Acum, când scriu aceste rânduri, încerc să redevin OM. Mă rog să fiu iertat de cei pe care i-am făcut să sufere. Sufăr că n-am putut salva tot locul minunat pe care îl creasem, că au rămas pe drumuri zeci de oameni cu familia lor și, mai ales, că n-am putut opri frângerea aripilor unor îngeri”, a scris el pe rețelele sociale.

Are inima frântă, după ce și-a pierdut copilul

Cornel Dinicu suferă enorm în urma tragediei din Tohani. Pierderea propriului copil și a familiei este extrem de dureroasă. Moartea nevinovaților este total nedreaptă. A ales să își exprime durerea public, chiar dacă conștientizează că aceasta nu va schimba situația.

A amintit numele celor pierduți și a povestit despre durerea pe care o resimte atunci când își amintește momentele petrecute cu ei. Și-a descris sentimentele intense pe care le trăiește de când a avut loc tragedia. Își dorește să-și recapete normalitatea. Nu vrea să-și piardă speranța, chiar dacă se simte prins într-o stare de suferință constantă.

Își dorește iertare. Iertare pentru suferința pe care a provocat-o altor oameni. Resimte un profund regret pentru incapacitatea sa de a proteja comunitatea și persoanele afectate de tragedie.

„Nimic, dar nimic pe lumea asta nu poate fi mai crunt ca pierderea propriului copil! Nimic nu poate fi mai dur ca pierderea familiei! Nimic nu poate fi mai nedrept ca moartea unor nevinovați! E crunt, dur și total nedrept! Astăzi, când am ales să ies să-mi strig durerea, cu toate consecințele, chiar nu mai contează nimic.

Poate să-i mai întoarcă cineva pe cei dragi, acum plecați!? Poate cineva să-i mai strângă în brațe pe ei? Pe Anca…pe Vlad…pe Luca…pe Petre…pe Adrian…pe Andrei…pe Piff…pe Victoraș al meu!? Doar când închid ochii mai pot face asta. Atunci când o fac însă aud doar țipete. Simt mirosul de fum. Arsura flăcărilor. Trosnituri de lemn. Urlete. Nenorocirea…O simt în oase, în piele, în tot sufletul.

Acum, când scriu rândurile astea, încerc să redevin OM. Să trăiesc cât de cât normal, să respir normal și, mai ales, să privesc la orizontal. Nu numai în pământ, de parcă aș căuta în cenușă, sau către cer, către îngerii plecați și către Dumnezeu. Mă uit în jur și văd câtă lume suferă împreună cu mine. Iar asta e o tortură zilnică. În același timp, tot ei vin și-mi cer să fac ceva. Să ies din starea asta. Să nu le omor speranța că tatăl lor, prietenul lor, amicul lor de la Tohani renunță.

Știu, dar îmi e greu! Mă uit în oglindă și văd un om prins într-o cușcă. Nu însă de cușca fizică îmi este mie frică. Instinctul de supraviețuitor m-a ajutat toată viața, și o face în continuare. Sunt un om care nu se dă ușor bătut. Mai ales când știu că am dreptate.

Astăzi mi-e teamă de un singur lucru. Să nu cumva să fi murit în mine puterea de a visa! Pentru că abia atunci voi fi cu adevărat mort. Mă rog să fiu iertat de cei pe care i-am făcut să sufere. Sufăr că n-am putut salva tot locul minunat pe care îl creasem, că au rămas pe drumuri zeci de oameni cu familie lor și, mai ales, că n-am putut opri frângerea aripilor unor îngeri”, a zis el.