Evident, majoritatea arată cu degetul spre bănci: de ce nu au avertizat clienţii despre riscul valutar la momentul contractării creditului? Şi, mai exact, cum ar fi trebuit să facă banca lucrul ăsta? Ca la ţigări, cu etichete lipite pe dosar "CHF dăunează grav sănătăţii voastre financiare şi a celor din jurul vostru"? Sau poate că vă aşteptaţi ca ofiţerul de credit să vă spună verde-n faţă: fratele meu client, las-o baltă, e riscant, eu nu m-aş băga. Cei care sunt nemulţumiţi acum uită că au ales francul mai ales pentru că, în momentul respectiv, era cea mai ieftină variantă de credit. De asemenea au uitat că avertismentele au curs cu duiumul, mai ales din partea Băncii Naţionale. Dar cine să bage în seamă o instituţie care, până una alta, şi-a făcut întotdeauna treaba.
Ca să mai îndulcesc puţin amarul celor cu credite în franci, vă spun că tocmai am aflat că sunt pline băncile româneşti de angajaţi care au credite în franci. Nici lor nu le e prea bine, dar măcar ei o merită, pentru că în definitiv asta le e meseria. Ce se poate face acum? Sigur nu o refinanţare în altă valută. Pe cazuri concrete, suma în euro care este necesară refinanţării este mai mare decât suma iniţială în franci convertită în euro, plus că anii de plată se duc pe apa sâmbetei. E ca şi cum te-ai întoarce cu ratele în timp, în urmă cu zece ani. Singura soluţie este să strângi din dinţi şi să aştepţi o depreciere a francului. Depreciere care nu este chiar atât de departe cum aţi crede. Economia elveţiană suferă enorm din cauza aprecierii francului, pentru că se bazează pe exporturi. Aprecierea a făcut ca exportatorii să aibă pierderi de curs de 25% în medie şi, drept urmare, producţia industrială a Elveţiei a scăzut de la începutul anului cu aproape 10%. Presiunea inflaţiei este uriaşă şi elveţienii n-o să mai poată suporta prea mult un franc puternic. Cine poate rezista încă o vreme va reajunge în locul din care a pornit, singurul cost suplimentar fiind cel din perioada actuală.
Revenind, adevărata problemă este lipsa de educaţie bancară şi cultură financiară a românilor. Şi abia aici e vina băncilor. În 20 de ani n-au mişcat un deget pentru ne învăţa despre credite. Ne-au explicat, de obicei post factum, în ce rahat ne-am băgat singuri când am semnat contractul. Uneori ne-au ajutat, alteori ne-au bătut obrazul, dar nu ne-au antrenat să înţelegem creditul. Iar aici nici şcoala şi nici măcar părinţii n-au putut face nimic, pentru că ai noştri nu au avut de-a face cu creditele bancare în timpul comunismului.
Nu numai că băncile nu ne-au învăţat nimic, dar ne-au vândut gogomănia care se cheamă generic "credit de nevoi personale", în traducere liberă "credit pentru nimic important". Dacă nu venea criza, ajungeam desigur la "credite de plăcere" sau chiar "împrumuturi de palmares".
Băncile nu sunt instituţii de ajutor social. Te ajută pe bani. Nu trebuie să iubeşti băncile, ci să le foloseşti. Un credit nu e o facilitate, o oportunitate, ci e o responsabilitate plină de necunoscute. Reclamele la credite pline de oameni fericiţi sunt păcăleli pentru că nu creditul te face fericit – nu poţi fi fericit că plăteşti dobândă – ci scopul pe care ţi l-ai atins prin intermediul creditului. Şi o grămadă de alte truisme de genul ăsta, pe care văd că nicio bancă nu le promovează încă.