Ideile ajung până la adorare și misticism, adevărul fiind o floare rară la nivelul mulțimilor. Omul contemporan este convins că știe și că gândește corect. Cercetarea mai multor surse și interpretarea logică nu sunt interesante pentru că nu are timp și viața este scurtă. Nu merită să gândești prea mult.

Ideea despre economia înfloritoare din timpul lui Nicolae Ceaușescu este aproape generală și mereu se oftează după locurile de muncă oferite în combinatele gigantice. Să nu se uite și de locuințele oferite de stat oamenilor muncii. Aproape că se conturează imaginea unui paradis terestru. Trecem acum cu vederea că masele au obsesia plasării în trecut a acestor lumi ideale (există și varianta inventării unui viitor de aur) și trebuie să trecem la o analiză istorică a datelor rotunjite oferite chiar de către autorități. Imediat se destramă mitul unei economii viabile și apare coșmarul unor ruine ce erau ținute în viață numai prin voință politică, responsabilii de la București dirijând fondurile spre reanimarea simbolurilor industriale ale epocii comuniste, cele ce nu aveau nici cea mai mică legătură cu ideea de rentabilitate. Toată perioada comunistă a fost marcată de investiții care se făceau după fantezii politice și după ordinele venite de peste Prut.

Uzina de tractoare din orașul Brașov era o mândrie a regimului totalitar și a reușit să livreze pe piață 71.000 de mașini agricole în anul 1980. Erau însă numai 17.000 în anul 1989. Nici în anul precedent nu s-a mai atins o cotă ridicată, 32.000 de unități fiind absolut insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor cu un personal supradimensionat numeric. Nici plugurile nu mai aveau căutare și scăderea a fost de la 13.000 la numai 6.000. Strungurile, un alt produs mult lăudat de propaganda regimului, nu mai aveau o căutare deosebită, producția scăzând de la 7.779 la 4.747 de unități. Cererea de autocamioane s-a prăbușit de la 31.711 la numai 13.515. Vagoanele de călători au scăzut de la 601 la numai 203 bucăți. Autobuzele, populația fiind înghesuită până la refuz în mijloacele de transport în comun pentru economie, nu mai aveau piață de desfacere și autoritățile de la București nu erau interesate să cumpere pentru uz intern. Producția a scăzut drastic, de la 3.702 exemplare în 1980 la numai 1.404 în 1989.

Economia României socialiste se prezenta în 1989 cu utilaje învechite, mărfuri uzate moral și fabricile erau decapitalizate, statul luând fondurile pentru plata datoriei externe. În plus, prăbușirea lumii comuniste a dus la dispariția clienților principali. Uniunea Sovietică avea o cerere deosebită de vagoane, dar a dispărut în 1991. A fost normal ca fabricile să se închidă rând pe rând, mai ales că au intrat în ecuație și interesele personale ale celor cu funcții pe linie de partid și de stat..