Afacerile autohtone legate de pescuit riscă să se scufunde sub povara lipsei de investiţii, a braconajului şi a legilor care se schimbă peste noapte, în funcţie de interese particulare.
În 1990, românii mâncau, în medie, cam două kilograme de peşte pe an. În 2005, cantitatea se dublase, ajungând la 4,5 kilograme pe an, însă eram în continuare la mare distanţă de media mondială, de 16,5 kilograme pe an. În ciuda efectelor benefice ale consumului de vietăţi acvatice, compatrioţii noştri preferă, în continuare, carnea de porc, de pui şi de vită. „Dar adevărata problemă nu este asta, ci că se importă din ce în ce mai mult peşte, situaţie care nu stimulează în niciun fel producţia internă. În loc să ne folosim resursele noastre, ajutăm afacerile altora“, spune Vasile Ionescu, pescar autorizat din Constanţa.
Într-adevăr, din 2001 până în 2005, importurile de produse piscicole au crescut de aproape două ori, de la 45.000 la 80.000 de tone, în timp ce producţia locală s-a redus cu circa o treime. Cea mai mare parte a producţiei piscicole are loc în ferme specializate, situate pe întreg teritoriul ţării. În 2005, aici s-au produs 7.300 de tone de peşte, în timp ce în apele interioare au fost pescuite 4.000 de tone, iar în mare, puţin peste 2.000 de tone. În total, circa 13.300 de tone. Bulgaria, la o populaţie de trei ori mai mică, a înregistrat o producţie de 9.000 de tone, Ungaria, cu doar zece milioane de locuitori şi fără ieşire la mare, a produs 18.000 de tone, iar ţări cu istorie bogată în domeniu, ca Spania sau Italia, au totalizat între 200.000 şi 300.000 de tone de peşti, moluşte sau crustacee.
Singurul sector care merge mai bine este cel al procesatorilor, industria de conserve şi semi-conserve din peşte crescând de la 4.400 de tone, în 1996, la 8.800 de tone, în 2005.
Resurse bogate, dar prea puţin exploatate
Cele câteva mii de tone de peşte capturate anual în România sunt în clară contradicţie cu resursele naturale locale. Există 500.000 de hectare de ape stătătoare (300.000 de lacuri naturale şi bălţi, 100.000 de hectare de lacuri de acumulare şi 100.000 de amenajări piscicole, din care 84.500 de hectare de crescătorii, 15.500 de hectare de pepiniere şi 25 de hectare de păstrăvării). România mai deţine şi 66.000 de kilometri de ape curgătoare, din care 18.000 de kilometri în zona montană, 47.000 de kilometri la deal şi şes, la care se adaugă cei 1.075 de kilometri ai Dunării (mai bine de o treime din cursul total al fluviului, încheiat cu cei 3.450 de kilometri pătraţi de deltă). În plus, 25.000 de kilometri pătraţi din Marea Neagră, aparţinând zonei economice exclusive a României, sunt, de asemenea, deschişi pescuitului.
Totuşi, dacă avem atâtea locuri propice vietăţilor acvatice, de ce producem atât de puţin? Una dintre principalele explicaţii este dezorganizarea industriei. Dacă până în 1989 exista în domeniu o mână de întreprinderi de stat, acum sunt 78 de asociaţii independente de pescari, în general deţinătoare ale propriului punct de debarcare, plus alte câteva sute de persoane care funcţionează independent. Există apoi, doar în Delta Dunării, peste 40 de cherhanale cu personalitate juridică, plus 381 de ferme piscicole (concesionate, privatizate sau înfiinţate cu bani privaţi) în toate judeţele ţării.
Toată această descentralizare excesivă face ca profiturile să fie mici, iar lipsa de putere financiară se vede imediat în cantitatea redusă de investiţii făcute în ultimii ani. La Marea Neagră, de exemplu, sunt, potrivit datelor oficiale, doar 27 de nave de pescuit cu o lungime de peste 12 metri. Pentru comparaţie, în cele 15 vechi membre ale Uniunii Europene există 15.000 de vase de acest tip. Mai mult, deşi nu avem decât o navă pentru fiecare zece kilometri de ţărm, o parte din cele înregistrate oficial sunt, de fapt, neoperaţionale. La această statistică deloc îmbucurătoare se adaugă dispariţia flotei de pescuit oceanic. Aceasta număra în 1993 nu mai puţin de 61 de nave, dar câţiva ani mai târziu şi-a închis porţile. Majoritatea ambarcaţiunilor sale au sfârşit la fier vechi, iar unii dintre directorii din anii ’90 au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.
O altă problemă o reprezintă lipsa infrastructurii. „Navele de pescuit la Marea Neagră folosesc pentru acostare porturile Mangalia, Constanţa şi Sulina, dar în niciunul din aceste porturi nu există facilităţi pentru descărcare, depozitare, vânzare, întreţinere nave şi aprovizionare cu combustibil, apă şi gheaţă. Infrastructura reprezentată de porturi pescăreşti cu dane specializate şi spaţii de depozitare, precum şi locaţiile pentru organizarea primei vânzări a peştelui, lipsesc în totalitate. Pescadoarele româneşti de la Marea Neagră au echipamente şi instalaţii învechite care nu mai oferă siguranţă în exploatare“, se arată în Planul Naţional Strategic pentru Pescuit.
Producţia reală, greu de estimat
Nu trebuie uitat, totuşi, că între statisticile oficiale şi realitate pot exista diferenţe majore. În primul rând, dat fiind modul de organizare a activităţii (imprevizibilitatea capturilor, mobilitatea ridicată şi nivelul destul de ridicat al pierderilor dictate de perisabilitate etc.), cantităţile produse sau achiziţionate pot fi uşor subevaluate. În plus, pescarii autorizaţi sunt greu de controlat pe drumul între locul capturii şi cel al livrării, astfel încât pot vinde la negru o bună parte din ceea ce pescuiesc.
Pe lângă evaziunea fiscală, braconajul este un fenomen din ce în ce mai răspândit. Fie că este vorba de capturi ilicite realizate de pescari licenţiaţi (specii protejate, pescuit în zone interzise sau în perioade de prohibiţie), fie că este vorba de practicarea pescuitului profesionist de către persoane neautorizate, se estimează că mii de tone de peşte sunt capturate ilegal în fiecare an. Ele fie ajung pe piaţa neagră, fie sunt introduse ilicit în filiera oficială şi sfârşesc, cu acte în regulă, în galantare.
În vara lui 2007, premierul Călin Popescu-Tăriceanu se arăta îngrijorat de scăderea „dramatică“ a cantităţilor de peşte capturate în Delta Dunării, de la 17.000 de tone la începutul anilor ’90 la 3.500 de tone în prezent. El indica drept principali vinovaţi pentru această situaţie braconajul, dar şi pescuitul industrial, şi solicita implicarea mai puternică a autorităţilor. „Niciun dosar din cele 500 şi ceva întocmite pentru braconaj nu a fost rezolvat“, spunea primul-ministru.
Autorităţile şi pescarii, pe poziţii adverse
„Din păcate pentru noi, pe lângă lupta mai înverşunată împotriva braconierilor, s-a cerut şi interzicerea pescuitului industrial în Deltă. Decizie care, ironic, nu ar face, probabil, decât să intensifice acest fenomen“, afirmă Ionel Dima Filipschi, preşedintele Asociaţiei „Fiii Deltei“. „Totuşi, ca să nu se ia o măsură chiar aşa de radicală, printr-o ordonanţă de urgenţă de acum două luni s-a interzis utilizarea setcilor şi a avelor. Eu estimez că, în acest mod, din 1.400 de pescari autorizaţi în Deltă, vor rămâne în activitate doar vreo 200“, mai spune Filipschi. Nerespectarea interdicţiei, care scoate în afara legii două instrumente tradiţionale, indispensabile pescarilor în anumite perioade ale anului, se pedepseşte cu închisoare de până la trei ani. Filipschi cere ca cei rămaşi fără loc de muncă în urma modificării legislative să primească plăţi compensatorii.
La rândul său, Lucian Sanda, preşedintele Federaţiei Organizaţiilor de Pescari „Delta Dunării“, la care sunt afiliaţi circa 700 de pescari, crede că nu braconajul sau pescuitul în exces sunt responsabile pentru scăderea cantităţilor, ci colmatările şi îndiguirile. „Icrele nu mai sunt depuse pe plante, ci direct în apă şi se pierd. Aşa că am avea nevoie, de fapt, de un program de reconstrucţie ecologică întins pe cinci ani, şi nu de restricţii“, susţine el.
Chiar dacă unii văd industria piscicolă autohtonă ducându-se la fund, ca efect al unui cerc vicios (lipsa de bani înseamnă incapacitatea de a creşte randamentul, iar randamentul scăzut se traduce în lipsă de bani), alţii, mai optimişti, simt salvarea venind dinspre Bruxelles. 307 de milioane de euro vor fi alocate României pentru sprijinirea acestui sector în perioada 2007-2013, fondurile putând fi accesate, cu îndeplinirea cerinţelor birocratice uzuale, de oricine implicat în domeniu.
DRUMUL PEŞTELUI
CAPTURAREA
Peştele este prins prin utilizarea setcilor (plase de diferite dimensiuni, cu un singur perete), avelor (plase de diferite dimensiuni, cu mai mulţi pereţi), talienelor (ansambluri de plase fixate de beţe înfipte în fundul apei) şi vintirelor (plase sub formă de sac înfăşurate pe cercuri din lemn sau metal).
PREDAREA
Peştele este dus la cherhana. Teoretic, preţul se negociază, însă, în practică, acesta este fixat de cumpărător, care are, de obicei, monopol de facto pe o anumită zonă. În general, kilogramul de caras este achiziţionat cu 3-4 lei, cel de crap, cu 4-5 lei, iar cel de ştiucă, şalău sau somn, cu 6 lei. Într-o zi bună, un pescar poate prinde circa 50 de kilograme de peşte.
COMERCIALIZAREA
De la cherhana, peştele este fie preluat de angrosişti, fie este livrat cu autovehicule proprii către aceştia. Rareori se fac livrări direct către magazine. În funcţie de distanţă şi de numărul de intermediari, la cumpărătorul final preţul ajunge de la circa 8 lei, pentru kilogramul de caras, până la 15-20 lei, pentru cel de somn.
DEZECHILIBRU
3,5 milioane de euro a fost valoarea exporturilor româneşti de peşte în 2007. Cifra reprezintă doar 0,01% din valoarea totală a exporturilor şi este de 30 de ori mai mică decât cea a importurilor piscicole.
Capital – Editia nr. 18, data 7 mai 2008
