Dar să luăm povestea familie Scamborini de la început.
Francesco Scamborini era un mare negustor din Milano cu o avere fabuloasă. Omul n-avea altă patimă decât a negoţului. Şi pentru a se pune la adăpost de eventuale tentații, s-a căsătorit. Însă, la banii lui nu se putea căsători cu orice fată a unui negustor tot atât de bogat ca el. Avea nevoie de o frumuseţe demnă de averea lui.
Neputând oferi soţiei nici maniere elegante de nobil, nici frumuseţe de dansator argentinian, îi dăruia tot luxul şi toate plăcerile pe care le putea
plăti un mare negusor milanez.
Doamna Scamborini deveni astfel cea mai cunoscută clientă a caselor de modă din Italia şi din Franţa, cea mai elegantă femeie din societatea milaneză.
Dar marele negustor avea și un avocat, Paolo Vinelli, care fără a fi bogat, era tânăr și fermecător.
Interesele lui Scamborini cereau ca Paolo Vinelli să fie aproape în fiecare zi în casa marelui negustor şi să devină şi prietenul doamnei.
Francesco Scamborini era silit de afaceri să călătorească adesea zile întregi şi să se întoarcă acasă destul de obosit.
N-avea nici starea sufletească, nici răgazul să-şi ducă soţia la teatru, la operă, sau măcar la o simplă plimbare şi lăsa această obligaţie tot în seama avocatului, frumosul Paolo Vinelli, care nu l-ar fi putut refuza.
Era o situaţie cunoscută de întregul oraş,
Cadoul otrăvit
De ziua lui, Francesco a dat o serbare la care au luat parte toţi reprezentanţii comerţului, finanţei și diplomaţiei. Târziu, după
miezul nopţii, pe când sta de vorbă la o măsuţă cu consulul Germaniei, Scamborini se simte rău, îngălbeneşte şi se prăbuşeşte horcăind.
E dus rapid la spital unde medicii observă toate simiptomele unei violente otrăviri.
Musafirii şi soţia crezuseră într-un atac de apoplexie, căci Francesco Scamborini era un om gras şi, de ziua lui. băuse cam mult.
Avocatul Paolo Vinelli credea că intoxicaţia se datora icrelor negre, comandate în cantităţi mari şi care întârziasereă pe drum.
Scamborini a plutit între viaţă şi moarte zile întregi. La căpătâiul lui au vegheat, cu rândul, şi soţia şi credinciosul amic Paolo Vinelli.
Medicina, sprijinită de averea bolnavului, l-a scăpat de la o moarte care părea sigură.
Francesco a hotărât, când a putut merge singur, să-și petreacă convalescenţa acasă, alături de soţie.
În drum spre casă, nu anunțase pe nimeni că părăsește spitalul, Francesco Scamborini opreşte automobilul în faţa magazinului de giuvaeruri al unui bun amic să cumpere un dar soţiei. Alege un colier de perle. La plecare, negustorul îl întreabă:
— Nu-ţi iei şi inelul?… L-am reparat….
Scamborini rămâne pe gânduri. Ce inel?… A, da!… Inelul pe care i l-a dat soţia de ziua lui, când i-a venit rău…
– Da, da, aşa e… Dă-mi şi inelul. L-ai reparat bine?… Ce-i lipsea?…
– I se rupsese acul.
– Ce ac?… Inel cu ac?…
Dar negustorul, amintindu-şi că inelul fusese cumpărat de Paolo Vinelli şi nu de doamna Scamborini, a regretat graba lui.
Dar n-a mai putut da înapoi. I-a explicat că inelul a făcut parte din giuvaeririle şi podoabele rămase de la Cezare Borgia, trecut de patru veacuri din mână în mână, până când a ajuns în stăpânirea lui Scamborini.
Inelul e prevăzut pe dinăuntru cu un mecanism foarte subtil pe care o mişcare oarecare apasă o seringă extrem de fină, umplută de obicei cu parfum.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
