Principalul meu argument este acela că atunci când, în mod inevitabil, se va ajunge din nou la spargerea unei bule, inflația mai mare va ajuta la evitarea unei perioade prelungite de declin economic. Dacă în momentul spargerii bulei se ajunge cu o inflație relativ mare, atunci există șanse ca persistența inflației să fie mare (adică cel puţin o parte a anticipațiilor inflaționiste sunt adaptive ).
Economia va evita capcana lichidității sau depresia deoarece inflația, deși va scădea, va rămâne relativ mare și va sprijini cash-flow-urile. Dar dacă va scădea de la niveluri relativ mici, inflația va atinge niveluri de la care anticipațiile inflaționiste se pot schimba rapid în anticipații deflaționiste, economia putând intra în capcana lichidității.
Pentru a arăta cum s-a corelat nivelul mediu al inflației înainte de o criză financiară  majoră cu nivelul mediu al inflației în timpul crizei și imediat după, utilizăm exemplul SUA. În graficul de mai jos prezentăm inflaţia în SUA pentru perioada 1913-2011. În această perioadă (99 de ani), inflația medie anuală a fost de 3,24%, dar a fost influențată de condițiile excepționale ale Marii Depresii și ale crizei din 2008-2011.
Dacă neglijăm aceste perioade și alegem o periodă relativ normală, de exemplu 1940-2007, inflația medie a fost de 4,1%. Dacă eliminăm și perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, inflația medie în perioada 1946-2007 a fost de 3,95%. Acest nivel al inflației, de 3,95-4,1%, este mai relevant decât media pe 99 de ani, deoarece reflectă condiții relativ normale, când economia nu a fost afectată de capcana lichidității.
Probabil că acesta este nivelul care ar trebui țintit în mod implicit de Fed pentru a maximiza beneficiile inflației la spargerea unei bule.
În SUA, inflația medie anuală a fost apropiată de acest nivel în perioada 1983-1992, cu un nivel mediu anual de 3,9%. În schimb, inflația medie anuală în perioada 1997-2007, adică aproape un deceniu înainte de spargerea bulei imobiliare și a bulei bondurilor, a fost de numai 2,43% (2,62% în perioada 1993-2007).
La începutul anilor ‘90, economia americană s-a aflat la o „bifurcație a inflației“ și „a ales“ să mențină o inflație joasă și relativ stabilă. Inflația joasă și relativ stabilă (2,43%) din deceniul premergător spargerii bulelor a contribuit la apariția anticipațiilor euforice pe baza cărora s-au format cele două bule. Ea a fost suficient de înaltă pentru ca, împreună cu politicile macroeconomice din perioada crizei, să prevină o scădere generalizată a prețurilor, inflația medie anuală în perioada 2008-2011 coborând la doar 1,47%.
Ea nu a fost totuși suficient de înaltă pentru a evita intrarea economiei SUA în capcana lichidității acum patru ani. Comparativ, în perioada 1918-1928, adică aproximativ un deceniu înante de criza din 1929-1933, inflația a fost de numai 1,3%. Acest nivel scăzut al inflației și politicile macroeconomice de atunci nu au putut împiedica scăderea prețurilor cu 2,07% în medie pe an în perioada 1929-1939.
Pe de o parte, inflația a fost mult prea scăzută pentru a împiedica apariția anticipațiilor deflaționiste. Pe de altă parte, politicile de inflatare a economiei au fost aplicate cu întârziere, începând din 1933, odată cu venirea la putere a lui Roosevelt.
Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR