Deşi împlineşte în curând jumătate de an de existenţă, este greu de estimat impactul pe care Legea nr. 109/2007 privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice l-a avut asupra modului în care se face diseminarea informaţiei publice (dar nu numai). Scopul declarat al legii este acela de a crea „noi produse şi servicii informaţionale“. Şi, adăugăm noi, de a creşte accesul publicului interesat la anumite categorii de informaţii. Dacă nu este destul
Deşi împlineşte în curând jumătate de an de existenţă, este greu de estimat impactul pe care Legea nr. 109/2007 privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice l-a avut asupra modului în care se face diseminarea informaţiei publice (dar nu numai).
Scopul declarat al legii este acela de a crea „noi produse şi servicii informaţionale“. Şi, adăugăm noi, de a creşte accesul publicului interesat la anumite categorii de informaţii. Dacă nu este destul de clar care ar putea fi acestea, să ne gândim, spre exemplu, la informaţiile deţinute de către Ministerul Finanţelor referitoare la persoanele juridice care înregistrează restanţe la plata obligaţiilor bugetare (informaţiile putând fi accesate gratuit pe site-ul www.mfinante.ro). Sau la informaţiile referitoare la licitaţiile publice, care pot fi accesate gratuit pe site-ul www.e-licitatie.ro. Sunt însă, la fel de bine, şi informaţii din instituţii publice la care nu există acces direct, pentru că, spre exemplu, instituţiile cu pricina nu le-au pus încă la dispoziţia publicului interesat.
Aparent, prevederile Legii 109/ 2007 se suprapun peste cele ale Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Da şi nu. Da, accesul la informaţii se poate face pe baza unei legi sau a celeilalte. Ceea ce face distincţia între aplicabilitatea unei legi sau a alteia este, pe de-o parte, scopul în care sunt folosite informaţiile, iar pe de altă parte, natura informaţiilor solicitate.
Când se doreşte o informaţie punctuală, Legea nr. 544/2001 pare cea mai potrivită. Când se doreşte (re)utilizarea unor informaţii care se actualizează/modifică permanent, Legea nr. 109/2007 este mult mai potrivită, deoarece permite ca pe baza unei singure autorizări persoana interesată să primească în mod continuu aceste informaţii. De asemenea, reutilizarea informaţiilor în scop economic (altfel spus, valorificarea lor pe o piaţă relevantă) se poate face doar în temeiul Legii nr. 109/2007.
Atunci când se face o solicitare de informaţii deţinute de către instituţiile publice, trebuie avut întotdeauna în vedere drepturile de proprietate intelectuală. În cazul în care solicitările de informaţii aduc atingere acestor drepturi, instituţia care deţine respectivele informaţii va indica solicitantului deţinătorii drepturilor de proprietate intelectuală, în vederea obţinerii acceptului de utilizare.
Pentru a putea distinge între o informaţie publică şi una protejată prin drepturi de proprietate intelectuală, se vor avea în vedere prevederile legale privind protecţia acestor drepturi. Una din ele este şi Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Spre exemplu, conform art. 9 din această lege, nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor:
• Textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;
• Ştirile şi informaţiile de presă;
• Simplele fapte şi date.
În cazul în care v-aţi hotărât să reutilizaţi în scop economic informaţiile deţinute de o anumită instituţie publică, aveţi obligaţia de a obţine acordul acesteia, în baza unei solicitări scrise, care trebuie să cuprindă:
a) instituţia publică la care se adresează cererea;
b) informaţia solicitată, astfel încât să permită instituţiei publice identificarea documentelor;
c) datele de identificare şi autentificare ale solicitantului, precum şi adresa la care se solicită primirea răspunsului;
d) scopul în care va fi folosită informaţia cerută.
În cazul în care solicitarea este avizată favorabil, documentele vor fi furnizate în forma în care sunt deţinute de către instituţia în cauză. De asemenea, instituţia este îndreptăţită să solicite o taxă pentru serviciile de reutilizare. Taxa trebuie să acopere costurile provenite din producerea documentelor, pregătirea lor şi furnizarea informaţiei. Toate bune şi frumoase până aici. Ceea ce face ca totul să fie o poveste de spus la gura sobei este faptul că, pentru a putea stabili cuantumul taxei, este nevoie de o hotărâre de guvern care să spună cum anume se va face asta.
Practic, dacă o instituţie publică nu vrea să răspundă favorabil unei solicitări de reutilizare a informaţiilor pe care le deţine, nici nu trebuie să-şi bată prea mult capul cu explicaţiile; este suficient să spună că nu are norme care să-i permită să stabilească taxele pe care este îndreptăţită (şi doreşte) să le aplice. Dincolo de acest mic detaliu, legea mai prevede că instituţiile trebuie să faciliteze accesul la informaţii prin „elaborarea de liste şi directoare, în cazul utilizării mijloacelor electronice, cu cele mai importante documente destinate reutilizării, precum şi prin numirea unor persoane de contact şi indicarea unor puncte de informare.“ Este iarăşi important de spus că „reutilizarea documentelor trebuie să fie liberă pentru toţi participanţii potenţiali de pe piaţă, chiar dacă unul sau mai mulţi participanţi au exploatat deja pe piaţă produse noi obţinute pe baza acestor documente“. Ar suna chiar bine, dacă nu ar exista şi o excepţie: „pot face obiectul unei înţelegeri privind acordarea unui drept de exclusivitate documentele a căror reutilizare este necesară pentru desfăşurarea unui serviciu public.“ Nu este deloc clar de ce desfăşurarea unui serviciu public ar trebui să genereze exclusivitate în utilizarea unor informaţii, atâta vreme cât toate celelalte condiţii sunt îndeplinite. Una peste alta, aproape îţi vine să spui că, uite, statul ştie să şi facă bani, nu doar să tot ceară de la contribuabilul român. Deocamdată, mai mult pe hârtie.