Totuși, situația populației nu era chiar atât de bună pe cât o făceau propagandiștii regimului și se poate vedea din faptul că se importa foarte puțin în domeniile care chiar contau pentru oameni. Astfel, au fost aduse în anul 1975 460 de autobuze de calitate pentru îmbunătățirea transportului în comun. S-a ajuns în 1980 la numai 185 de unități și în 1984, pe fondul politicii de economii pentru plata datoriilor externe, să nu mai fie importate mașini și oamenii mergeau pe scări.
Era normal ca mijloacele de transport în comun să fie deteriorate rapid, mai ales că nu era folosit cel mai bun metal pentru cele din sursă internă. Să nu se creadă că statul comunist nu aducea mărfuri de peste hotare. Numai în anul 1980 au sosit în porturi 15.984.000 t de minereu de fier și alte 14.963.000 t în 1984. Industria metalurgică avea nevoie și de mult combustibil pentru obținerea oțelului și 1.784.000 t de cocs au fost descărcate numai în anul 1984.
Industria avea nevoie de materii prime din străinătate
Și industria chimică avea nevoie de materii prime scumpe din străinătate. Rafinăriile aveau nevoie de țiței și 13.534.000 t au intrat la prelucrat în anul de criză economică, dar populația primea benzină cu rația. Oare la ce era bună industria energofagă dacă populația nu avea dreptul la produsele industriale și nici la cele ale agriculturii? Oamenii spun astăzi că era bine pe vremuri pentru că erau locuri de muncă, dar ce se putea obține cu banii luați de la serviciu?
Nici măcar mijloacele de transport în comun, idee dragă unui regim egalitarist, n-au mai fost achiziționate și nici cele existente n-au primit carburant suficient. România era un stat ce devenea un imens muzeu în aer liber, fenomen care a devenit evident după ce oamenii au început să deschidă cu greu ochii după decembrie 1989. Unii nu s-au putut adapta noii lumi și au căzut în trecut.
