Ana Popescu, Avocat de drept penal Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Teoretic, pentru un profesionist în domeniul dreptului penal, distincţiile între faptele care atrag răspunderea penală şi cele care atrag răspunderea civilă contractuală sunt cât se poate de clare. Însă, în lumina dispoziţiilor noului Cod penal, precum şi a situaţiilor particulare întâlnite în practică, este util de prezentat viziunea actuală cu privire la înşelăciunea în convenţii.

Inducerea în eroare

Înşelăciunea este reglementată în cuprinsul art. 244 din noul Cod penal, în două variante de comitere a faptei. Prima, cea simplă, constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, fiind pedepsită cu închisoarea de la şase luni la trei ani. A doua variantă, cea agravată, incriminează folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase în vederea săvârşirii faptei, limitele pedepsei cu închisoarea fiind de la unu la cinci ani.

În cuprinsul Codului penal din 1969, înşelăciunea în convenţii avea o reglementare distinctă. Mai exact, prin art. 215 alin. (3) era incriminată inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate. Această incriminare specială nu a mai fost preluată în actuala reglementare, fapt ce nu coincide cu o dezincriminare a înşelăciunii în convenţii, fiind incidente şi în această ipoteză dispoziţiile cu arie generală din cuprinsul art. 244 din noul Cod penal. E de notat, totodată, faptul că a dispărut condiţia privind caracterul determinant al erorii în care a fost indusă persoana vătămată, în lipsa căreia nu ar fi încheiat sau executat contractul. Acest aspect este pe alocuri redundant şi, oricum, aproape imposibil de probat în practică, având o componentă majoră de ordin subiectiv.

O condiţie unanim acceptată pentru reţinerea infracţiunii de înşelăciune în convenţii o reprezintă acţiunea făptuitorului de amăgire a unei persoane, astfel încât aceasta să dobândească o reprezentare denaturată, falsă, asupra unei anumite situaţii, cu prilejul încheierii sau executării unui contract. În lipsa utilizării unor metode dolosive din partea făptuitorului, apte a induce sau a menţine în eroare persoana vătămată la încheierea şi executarea contractului, simplul refuz al îndeplinirii angajamentelor contractuale asumate nu atrage incidenţa legii penale.

Contractele cu persoane în insolvenţă

Tot mai frecvente, însă, au devenit situaţiile în care profesionişti a căror intrare în insolvenţă este iminentă, dar pe care nu o aduc la cunoştinţa cocontractanţilor, încheie anumite contracte în scopul exclusiv de a obţine nişte sume de bani, într-un mod injust. Astfel, există persoane „specializate“ în înfiinţarea de societăţi comerciale care, oferind aparenţa unei afaceri serioase, încheie ulterior câteva contracte deosebit de lucrative, îşi onorează minimal obligaţiile de prestare a serviciilor promise, după care dispar în neant cu activul acestor societăţi, lăsate să alunece vertiginos spre faliment. În tot acest timp, persoanele păgubite au şanse minime de a-şi repara prejudiciul, mai ales că, odată ce a fost deschisă procedura insolvenţei, trebuie să se înscrie pe tabelul creditorilor în concurs cu alţi creditori privilegiaţi, precum statul şi instituţiile bancare. În aceste cazuri, legea civilă nu oferă remedii reale persoanelor păgubite în vederea recuperării sumelor de bani achitate. Din acest motiv, acestea sunt nevoite să se adreseze organelor de cercetare penală, deşi aparent s-ar afla în situaţia unei neexecutări a clauzelor contractuale. Totuşi, se impune în aceste situaţii o ripostă din partea organelor judiciare sau vorbim despre riscurile subsumate activităţilor comerciale?

Nesancţionarea înşelăciunii

Există, de cealaltă parte, o oarecare tendinţă a organelor de urmărire penală de a lăsa nesancţionate penal faptele de înşelăciune. Sigur, de multe ori, plângerile penale au un vădit rol şicanatoriu sau sunt formulate în vederea constrângerii partenerilor comerciali la efectuarea unor plăţi. Totuşi, mai există şi situaţii aflate la limită, precum cele de mai sus, care sunt expediate pe tărâmul răspunderii civile contractuale, asigurându-se astfel o pagubă totală pentru persoana vătămată şi nicio sancţiune pentru făptuitor.

Un alt aspect demn de remarcat este reducerea drastică a limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de înşelăciune, precum şi introducerea unei cauze de înlăturare a răspunderii penale – împăcarea părţilor – opţiune pe care părţile vătămate sunt din ce în ce mai încurajate să o adopte, chiar de către organele de cercetare penală.

Pe de altă parte, înşelăciunea în convenţii a fost circumscrisă unei reglementări mai largi, dar cu totul imprecise, ţinând cont de frecvenţa acestei infracţiuni şi de modalităţile de comitere, din ce în ce mai variate.

În acest context, ne întrebăm: cât interes mai prezintă infracţiunea de înşelăciune în convenţii pentru politica penală actuală?