În acest moment, climatul economic autohton creează dificultăţi şi pune la grea încercare managementul multor companii care, în multe cazuri, nu mai reuşesc să ţină pasul cu piaţa, fiind nevoite să apeleze, ca ultimă soluţie, la insolvenţă. Din punctul de vedere al mediului de afaceri, oricum am privi lucrurile, în mentalitatea economică insolvenţa este un eşec pentru o afacere.
Starea de insolvenţă este definită, conform art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile“. Cu alte cuvinte, compania nu mai dispune de suficiente lichidităţi pentru a-și achita la timp obligaţiile ajunse la scadenţă, trecând astfel la imposibilitatea continuării activităţii. În acest caz, soluţia, privită şi ca oportunitate, este de a se declanşa procedura insolvenţei, care protejează compania împotriva creditorilor, dar care apără şi interesele acestora în societatea debitoare.
Măsuri de protecţie
Astfel, societatea debitoare este apărată în faţa creditorilor printr-o serie de măsuri care protejează activele companiei (stoparea executărilor silite, întreruperea popririlor pe conturi), reduce îndatorarea excesivă (stoparea curgerii oricăror dobânzi, penalităţi sau daune interese pentru întârzierea în executarea obligaţiilor la creanţele negarantate, scutirea la plata taxelor de timbru în vederea recuperării creanţelor companiei) şi oferă o perioadă de respiro pentru a i se oferi şansa pregătirii unei reorganizări reale şi efective.
Totodată, creditorilor li se oferă egalitatea de şanse în a-şi recupera creanţele în funcţie de natura lor, dar şi controlul asupra societăţii debitoare, ei devenind, practic, noul factor decizional, prin adunarea creditorilor, care înlocuieşte adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor.
Aici este important de menţionat că procedura insolvenţei nu apără debitorii rău-intenţionaţi, nu puţini la număr, care cu bună ştiinţă, prin diferite metode sau pârghii mai mult sau mai puţin legale, au prejudiciat compania în dauna creditorilor. În acest sens, sunt în continuare valabile acţiunile autorităţilor de declanşare a investigaţiilor şi cercetărilor pentru delapidare, evaziune fiscală, tranzacţii oneroase şi orice alte fapte care au prejudiciat societatea, chiar şi la propunerea adunării creditorilor.
Întârzierile măresc pierderile
Un alt aspect important de luat în seamă este momentul în care se declanşează procedura insolvenţei. Conform Legii nr. 85/2006, atunci când se constată că starea de insolvenţă este vădită sau iminentă, se poate declanşa procedura. Acest aspect este pur economic, el fiind la îndemâna debitorului care cunoaşte cel mai bine situaţia economică financiară a firmei, sau la îndemâna creditorului, atunci când constată că este soluţia cea mai bună pentru a-şi recupera creanţele. Din păcate, practica ne arată că acest moment este foarte mult întârziat atât de debitor, cât şi de creditor, fapt care duce la creşterea pierderilor din averea debitorului şi, astfel, oportunitatea de a-şi reorganiza activitatea cu succes şi de a plăti datoriile integral către creditori devine greu accesibilă.
Procedura insolvenţei nu este deloc uşoară; presupune, pe de o parte, alocarea de resurse financiare, umane şi de timp, în funcţie de mărimea şi complexitatea afacerii, precum şi implicarea unor factori externi în activitatea companiei. Astfel, în procedură regăsim debitorul ca obiect al procedurii insolvenţei, adunarea creditorilor ca factor hotărâtor în deciziile strategice ale companiei, administratorul judiciar sau lichidatorul ca persoană împuternicită de către adunarea creditorilor de a duce la îndeplinire hotărârile luate de către aceştia şi de a administra compania şi judecătorul sindic ca garant al respectării procedurii legale a insolvenţei.
Odată intraţi în procedura insolvenţei, există două căi care pot fi urmate, şi anume: reorganizarea judiciară, care reprezintă oportunitatea de a restructura întreaga activitate, sau falimentul, care presupune lichidarea activului companiei sau, altfel zis, închiderea societăţii. Ne propunem ca în articolele viitoare să tratăm mai detaliat aceste două căi, precum şi finalitatea lor.
Remus Dănăilă, practician în insolvenţă, Georgescu, Dănăilă şi Asociaţii
