Într-un interviu sincer, cu cărţile pe faţă, Mihai Doroftei vorbeşte, dincolo de orice speculaţii, despre începuturile familiei sale în afaceri, despre greutăţile din primii ani, dar şi despre muncă, solidaritate şi seriozitate, elemente care au făcut din Grupul Las Vegas cel mai de succes business 100% românesc din industria jocurilor de noroc.

Las Vegas este unul dintre cei mai mari operatori de jocuri de noroc din România. Cum aţi pus bazele acestei afaceri?

De multe ori am fost întrebaţi: „cum aţi reuşit să faceţi o afacere atât de mare?”

Răspunsul este unul simplu: prin muncă. Încă de când eram mici am muncit, aşa ne-am format şi asta facem în continuare.

De la o vârstă foarte fragedă am rămas fără mamă. În familia noastră există trei fraţi şi un tată, bineînţeles. DANIEL, MIHAI şi SORIN, iniţialele numelor noastre au format acronimul DMS.

Tatăl nostru a rămas singur cu trei copii la 35 de ani şi nu ne-a fost uşor niciunuia dintre noi. În primul rând lipsa mamei, apoi situaţia materială… A trebuit să muncim toţi, fiecare cât putea, dar ne-am descurcat pentru că am fost învăţaţi de mici să fim uniţi şi să ne placă munca.

Locuiam la bloc, dar creşteam animale la cineva la casă. Aveam porci, iepuri, nutrii, găini, porumbei şi munceam din greu ca să le întreţinem.  Eram copii, îi vedeam pe prietenii noştri ieşind la joacă, dar noi trebuia să mergem să culegem iarbă şi trifoi pentru animale. Nu ne era uşor, dar ştiam că trebuie să facem asta pentru binele familiei, pentru că eram cu toţi responsabili de acest lucru, în egală măsură

De la cine aţi moştenit spiritul de antreprenor?

Am moştenit spiritul de antreprenor de la tatăl nostru. La un moment dat, tata a vândut apartamentul în care locuiam şi s-a apucat de mici afaceri. A cumpărat un ARO cu remorcă şi o locuinţă mult mai mică. Aveam o bucătărie în care intra doar o persoană, pentru că nu era loc de două, şi un dormitor unde dormeam toţi trei într-un pat.

Fraţii mei mergeau la şcoală, iar eu munceam cu tata pentru a ţine pe picioare afacerile începute. Pentru că, trebuie să recunosc, nu mi-a plăcut şcoala în mod deosebit, trebuia să muncesc. Tata îmi spunea mereu că noi doi, la ţară, trebuie să-i întreţinem pe cei doi care stau la oraş, bineînţeles cu un minimum de viaţă în afara muncii. Nu a fost uşor, noi locuiam în cartierul Uzina 2 din Braşov, aproape de cantina de studenţi, cred că asta a fost una dintre salvările noastre pentru că acolo cam tot timpul rămânea ceva de mâncare şi pentru noi.

Afacerile începuseră destul de bine, dar nu mai dormeam cu săptămânile, ne suiam în maşină, de exemplu, şi plecam în zona Moldovei. Acolo ajungeam pe câmp când se strângea varza, cumpăram o remorcă cu aproximativ 2 tone de varză şi plecam la piaţă, de exemplu, la Târgu Neamţ. Acolo ajungeam destul de târziu şi nu mai găseam tarabă liberă. Tata trăgea maşina în mijlocul pieţei şi se mişca repede, să nu vină Poliţia, pentru ca nu prea aveai voie să tragi maşina în mijlocul pieţei, dădea repede sacii cu varză jos, aducea un cântar, pe mine mă lăsa la vânzare, iar el pleca. Nu aveai voie să vinzi acolo, dar eu fiind copil, nu prea zicea lumea nimic.

Tata pleca undeva în apropiere, într-un sat unde se făceau lumânări. Cumpăra lumânări de la oameni şi venea după mine la piaţă. Reuşeam să vând marfa repede, cam tot timpul, pentru că aveam legume proaspete, locaţie bună, preţ bun şi eram doar un copil. Poate prin treaba asta aveam succes şi vindeam tot. Câteodată, aşteptam ore întregi să vină tata după mine. Pe drum, intram în diferite sate şi vindeam lumânări din casă în casă. După ce vindeam lumânările mergeam şi cumpăram cireşe, iar cu cireşele mergeam la Constanţa. De la Constanţa ne întorceam la Braşov după gogoşari şi cartofi, plecam la Iaşi şi tot aşa…. treceau săptămânile, se termina cu agricultura şi nu prea aveam ce să cumpărăm pentru pieţe.

Cumpăram lemne de foc şi mergeam prin sate să le vindem la oameni, dar de la atâtea drumuri făcute se strica maşina des. Tata a luat decizia să vindem şi micuţul apartament pe care îl aveam în Braşov şi am ajuns să locuim cu toţii în apartamentul bunicilor, în oraşul Paşcani. Am rămas acolo o perioadă lungă. La un moment dat, tata a decis să plece să lucreze la turci, în construcţii, cu contract. A plecat o dată şi după a început să-l ia la muncă şi pe Sorin, care avea pe atunci 16 ani. Eu, cu mult timp înainte, plecasem spre Germania, pentru că puteai primi azil şi mulţi spuneau ca este bine.

Dar, într-un an de zile, în anii 90, am fost deportat de opt ori din Germania. Deja eram cunoscut în aeroportul Otopeni pentru că nu reuşeam să ajung la Berlin să mă predau la azil. Era o procedură care trebuia respectată, dar nu m-am dat bătut şi am ajuns, în cele din urmă, în Polonia. Munceam din greu ca să mă pot întreţine. Au fost zile când nici nu mâncam, dar fiind un om muncitor şi corect, am avut noroc să cunosc repede oameni de bine. Bineînţeles ca nu am renunţat la ideea de a face o afacere. Am avut posibilitatea să mă asociez cu cineva din Polonia şi am început să trimitem, la început, câte unul, două tipuri de legume şi fructe, în România, la diferite pieţe.

Pe zi ce trecea, afacerea se dezvolta, de la un tir – două pe săptămână, ajunsesem la 3-5 pe zi. Totuşi, nu a durat mult timp, pentru că au început să apară produse din Olanda, cu care noi nu puteam concura. Dar, împreună cu fraţii mei, am închiriat trei tarabe în bazarul din Suceava – Burdujeni şi mergeam în Turcia după marfă diferită. De exemplu, cumpăram blugi cu 1 dolar şi vindeam, en-gros, cu 3-5 dolari, bucata. Într-o noapte, pentru că noaptea erau deschise bazarele de en-gros-işti, vindeam aproape jumătate de TIR şi, de aici, încet, încet, am început să investim banii şi în alte domenii de activitate, printre care şi în aparatele de jocuri electronice.

Cum v-aţi decis să intraţi în industria jocurilor de noroc?

Primele 20 de jocuri le-am cumpărat din Polonia. Erau mai ieftine, dar nu juca nimeni la ele sau foarte puţini. Oamenii nu erau învăţaţi cu ele. Erau pe piaţa din România jocurile care se numeau multi-games şi la ele se juca cel mai mult. Atunci am luat decizia, împreună cu fraţii mei, să cumpărăm astfel de multi-games din România. Aproximativ 6 luni am strâns bani din jocurile pe care le aveam, cele 20, din hainele pe care le vindeam în bazar, am făcut un target de economie zilnică. Nu a fost uşor, nu ne permiteam nici să bem un ceai într-un bar, de exemplu, dar am strâns banii necesari pentru cinci aparate de jocuri. Se produceau la Bucureşti, am dat comandă şi am mers după ele.

De la un prieten de-al meu din Polonia am primit două maşini pe care voia să le de a la fier vechi, un Volkswagen LT şi un Opel Kadett, erau foarte, foarte vechi. Opelul nici nu avea servodirecţie şi nici perne de aer. Când ploua, trebuia revopsit cu spray, pentru că se vedea foarte tare rugina. Ajunşi la Bucureşti, am încărcat cele cinci jocuri, trebuiau duse vreo 400 km, astfel încât să ajungă dimineaţa la descărcat. Într-o pantă, înainte de destinaţie, s-a deschis în mers uşa din spatele maşinii Volkswagen LT şi au căzut toate jocurile. Eram într-un sat de pe lângă Vaslui.

A fost o zi grea pentru noi, nu prea mai aveam ce culege, dar nu ne-am dat bătuţi, am muncit în continuare până am reuşit. În anul 2005 am început să dăm francize, nici nu ştiam bine ce este franciza. Un prieten de-al meu a vrut să-şi facă un Mc Donald’s în Polonia, iar pentru asta a luat franciză. Am văzut contractul şi ce însemna franciza şi am decis că trebuie să aplic acest tip de afacere şi în România. Zis şi făcut!

Grupul Las Vegas s-a extins foarte mult în timp. Care credeţi că este, privind retrospectiv, cheia succesului?

A fost foarte greu la început, şi este în continuare, să le explici oamenilor ce înseamnă o franciză, tocmai de aceea apreciez foarte mult educaţia pe care o fac antreprenori precum Ştefan Mandachi, pentru că avem nevoie să educăm tineretul din România, în primul rând. Nu îl cunosc personal, dar i-am urmărit toate podcasturile şi îl felicit pentru ce face, deoarece copiii noştri au nevoie de educaţie financiară şi educaţie antreprenorială, să ştie cum să-ţi deschizi o afacere şi cum să o menţii, la tine în ţară. Bravo!

Mulţi prieteni care au o franciză luată de la noi, la început nu înţelegeau de ce dacă afacerea merge aşa bine, nu o facem singuri. Bineînţeles, a trebuit să le explic, ca să înţeleagă mai bine, cu o poveste din viaţa noastră. De exemplu, noi, când eram copii, la sfârşitul vacanţei de vară, trebuia să mergem la cules de cartofi. Asta însemna că trecea tractorul pe câmp să scoată cartofii, din urmă veneau oamenii de la CAP (Cooperativă Agricolă de Producţie) şi strângeau cartofii, iar la final, lăsau pe oricine să strângă restul, ce rămânea în pământ.

Cu o mică sapă, săpai şi mai găseai alţi cartofi, pe care nu îi scotea tractorul. Cred că vreo 2-3 săptămâni, zi de zi, mergeam la cules de cartofi. Trebuia să strângem aproape un beci plin, pentru că aveam animale şi trebuia să avem ce să le dăm de mâncare iarna. Aveam, de obicei, după noi, doi saci pentru cartofi buni, să avem noi de mâncare, şi un sac de cartofi răi, care erau tăiaţi de plugul tractorului. Pe aceia, de obicei, nu îi strângeau oamenii deloc, dar noi îi luam pentru animale.

Tata ne ducea cu bicicleta pe câmp şi mai venea seara după noi, trebuia să meargă la muncă. Mâncarea noastră pe câmp era cartofi copţi la jar. După ce umpleam sacii, aşteptam transportul cu bicicleta. Şi acum vine înţelesul francizelor: dacă noi atunci, am fi luat toţi prietenii de la blocuri şi fiecare ar fi primit câte un sac din cartofii strânşi, iar noi, din sacul respectiv am fi avut 15-20%, în cât timp am fi avut beciul plin? Probabil că într-o zi. Nu toată lumea ştia când şi unde se scot cartofii. Noi aveam noroc, când mergeam la cules iarbă, pe câmpuri, vedeam unde de se scot cartofii, deci aveam o informaţie rapidă şi ştiam cum funcţionează sistemul.

Prima dată tractorul, apoi oamenii din CAP şi mai apoi noi, oamenii de rând, dar pe atunci nu ştiam ce e aia franciză, iar cartofii se stricau în pământ. Astăzi aş fi acţionat altfel şi ar fi avut tot cartierul mâncare pentru iarnă.

De asta repet astăzi că avem nevoie de educaţie financiară în România.

Acum că ştim începuturile în afaceri, spuneţi-ne şi cum au evoluat business-urile sub marca DMS?

Noi, familia Doroftei – DMS, în ultimii 5 ani, am plătit peste 100 de milioane de euro impozite la statul român.

DMS este o marcă pe care am deţinut-o împreună cu familia mea, care producea sucuri energizante. Mai aveam o alta care producea băuturi alcoolice şi bere sub brand-ul DA MI SO, tot prescurtarea numelor noastre: Daniel, Mihai, Sorin, trei fraţi care am reuşit în viaţă prin muncă şi încredere în Dumnezeu –  care este alături de noi în tot ce facem. De ce? Pentru că orice afacere făcută de familia noastră, începe cu Dumnezeu înainte şi nu ieşim din casă fără o rugăciune către Dumnezeu.

Bineînţeles că reuşita este de mai multe feluri, în primul rând încrederea în familie şi în persoanele care au avut încredere în noi de la început. Încercaţi să fiţi mai buni şi eliminaţi invidia.

Invidia este cea mai distrugătoare armă. Datorită invidiei nu mai avem posibilitatea să mai vedem drumul succesului. Oricum, eu pot doar atât să vă spun: vom continua să muncim şi să învăţăm drumul cât mai bine, ca la bătrâneţe să nu ne pierdem.

Până la urmă, muncim pentru cei care ne vor duce mai departe munca – copiii noştri. Copiii sunt viitorul fiecărei familii, dar şi viitorul acestei ţări. Pentru ei trebuie să fim un exemplu, să îi îndrumăm pe un drum corect, să îi educăm. Am citit undeva ceva care mi-a plăcut foarte mult: „Copiii văd în părinţi trecutul, părinţii văd în copii viitorul”. Noi, acum, fără să ne dăm seama, construim viitorul.

Dar, muncim şi pentru familia noastră, familia DMS. Pentru că, astăzi, familia DMS nu mai este formată doar din trei băieţi muncitori, crescuţi de un tată singur, ci din peste 3000 oameni din toată România, care cred în valorile noastre, au aceeaşi tenacitate ca şi noi, oameni care muncesc şi trăiesc alături de noi.

Cu dedicarea acestor oameni, lanţul de cazinouri Las Vegas deţinute de noi, familia DMS, a ajuns să fie recunoscut şi recompensat de întreaga industrie de profil din România. Grupul Las Vegas este recunoscut pentru serviciile excelente pe care le oferă, loialitate faţă de clienţi şi parteneri, seriozitate şi responsabilitate. Las Vegas se clasează constant pe primele poziţii în topul sălilor de jocuri de noroc din România, iar în anii precedenţi a obţinut multiple distincţii, fiind premiat pentru “Brandul cu cea mai dinamică dezvoltare în industria de gaming”, precum şi cu titlul de “Cel mai bun operator de jocuri din afara Bucureştiului”.

Familia DMS – Daniel, Mihai şi Sorin – a pornit de jos, a muncit, şi a ajuns să fie una dintre cele mai numeroase familii din România. Acesta este, cu adevărat, succesul!

Doamne ajută-ne pe toţi să fim mai buni!

(P)