Pana in deceniul al noualea, statele lumii erau clasificate in tari cu economie de piata si tari cu economie planificata centralizat. Falimentul economiei socialiste a condus, implicit, la abandonarea economiei planificate de catre tarile aflate in tranzitie.
Increzatoare in virtutile inerente ale capitalismului si aflate sub presiunea globalizarii economiei mondiale, guvernele acestor tari in tranzitie au imbratisat fara rezerve teoria monetarista, dupa care stabilitatea monetara si echilibrul dezvoltarii economice se poate face aproape automat prin controlul banilor in circulatie.
Totul ar fi fost frumos si viata guvernantilor foarte placuta, daca s-ar fi putut respecta si premisa majora a monetarismului, stabilitatea entitatilor economice nebancare.
Reglarea – o himera
Cum insa vechea conducere centralizata a economiei nu permitea intreprinderilor sa desfasoare decat o parte a functiilor normale ale unei intreprinderi (fara cercetare-dezvoltare, marketing, investitii, gestiune financiara integrala), cele mai multe au intrat in declin, un declin ireversibil prin forte proprii.
Si cum din partea statului nu venea nici un fel de sprijin (interventie) nu a fost nevoie decat de „big-bang”-ul crizei financiare internationale ca totul sa o ia la vale. Din absorbant al somajului generat de sectorul de stat in contractie, sectorul privat a inceput sa elibereze si el forta de munca.
Este adevarat ca, inainte de a ajunge la monetarism, economia capitalista s-a rodat decenii in sir in politici keynesiste de interventie a statului in economie, politici necesare pentru utilizarea deplina a fortei de munca.
Keynesismul recomanda interventia in economia reala pentru reglarea deficitelor: impulsionarea exporturilor pentru echilibrul platilor curente din balanta de plati si nu recursul la indatorare externa; investitii ale statului pentru asigurarea cresterii economice, chiar cu pretul unor deficite bugetare, in special in perioadele de criza; stimularea investitiilor prin nivelul dobanzilor.
Usurinta cu care au fost date peste cap o serie de economii emergente de catre valul crizei financiare din 1997-1998 a trezit suspiciuni asupra teoriei monetariste ca panaceu. Asemenea evolutii l-au condus pe presedintele Grupului Bancii Mondiale, James D. Wolfensohn, la concluzia necesitatii unei revizuiri a strategiilor de abordare a dezvoltarii. Astfel a aparut ideea unui program experimental de cercetare si asistenta financiara: Comprehensive Development Framework (Cadru cuprinzator de dezvoltare), care prevede elaborarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung – zece ani – de catre autoritatile unor state impreuna cu expertii Bancii Mondiale si reprezentanti ai societatii civile.
Panelul de cercetare cuprinde 13 state din patru continente, intre care si Romania. Programul Bancii Mondiale este aplicat concomitent in Bolivia, Coasta de Fildes, Republica Dominicana, Etiopia, Eritreea, Ghana, Iordania, Kargastan, Maroc, Uganda, Vietnam si Teritoriile Palestiniene
Noul concept de dezvoltare, mai generos, integreaza alaturi de asistenta financiara necesitati sociale, institutionale (un sistem juridic puternic, corect, cu institutii publice transparente, deschise catre sectorul privat si societatea civila), necesitatile de protectie a mediului, astfel incat sa fie generata o crestere echilibrata si durabila.
In Romania se vorbeste deja despre „Programul Vorkink” pentru a desemna procesul inceput in aceste zile de delegatia Bancii Mondiale, condusa de directorul pentru Romania, Andrew Vorkink, de consultare cu diverse segmente ale societatii romanesti in vederea stabilirii directiilor de dezvoltare pe termen lung a economiei si a societatii romanesti. Esalonat pe trei etape, acest proces presupune ca, in baza directiilor de dezvoltare alese de experti prin negocieri si care vor fi prezentate Executivului, sa se treaca la precizarea obiectivelor de atins pana in anul 2010, iar intr-o ultima etapa sa se identifice caile de urmat pentru atingerea obiectivelor propuse, inclusiv asistenta financiara necesara.
Semnificativ intitulate „Viziune comuna asupra dezvoltarii Romaniei”, consultarile isi propun sa exprime in primul rand optiunile partii romane asupra dezvoltarii unitare, coerente, a tarii in urmatorii zece ani.
Se da astfel un raspuns cererii tot mai insistente a agentilor economici, atat din sectorul de stat, cat si din cel privat, care doresc sa aiba o perspectiva, buna sau rea, asupra evolutiei ramurilor industriale, politicilor promovate de stat pentru incurajarea sau descurajarea unor domenii. Chiar daca pentru Banca Mondiala este un experiment, pentru Romania, asistenta tehnica in proiectarea dezvoltarii pe termen lung reprezinta – chiar si numai prin punerea problemei – iesirea dintr-un labirint periculos al voluntarismului si veleitarismului cu consecinte din cele mai grave.
Iesirea din labirint
La un moment dat, Ministerul Industriei se intreba: Daca se doreste participarea activa la un coridor economic pe Drumul Matasii, de ce se mai vinde Petromidia? Si astfel de intrebari pot fi nenumarate.
Un proiect de dezvoltare integrata, economica si sociala, poate viza, de asemenea, un dezechilibru major al economiei si al societatii romanesti in ansamblu. Inversarea fluxurilor migratiei fortei de munca de la oras catre sat a produs o aglomerare a populatiei active in zonele rurale, aglomerare care nu poate fi justificata prin productiile obtinutem nici acum, nici in viitor.
In acelasi, timp studiul dezvoltarii sectorului tertiar, pe toate componentele sale – capacitatea comunitatilor urbane si rurale de a gestiona nevoile cotidiene ale locuitorilor, protectia sociala, protectia mediului, educatia, sanatatea, conservarea culturii nationale, dezvoltarea transporturilor, comunicatiilor, turismului – prezinta grave carente in raportul cerere/oferta. Insasi dezvoltarea sectorului privat al economiei este grav afectata de puternicele discrepante intre marile centre urbane si zona rurala in privinta serviciilor. Pentru forta de munca disponibilizata, sectorul tertiar prezinta asadar posibilitati nelimitate de angajare.