În acest final de an, tema învăţământului românesc a ţinut prima pagină a ştirilor şi a fost subiectul nenumăratelor talk-show-uri – şi încă nu s-a terminat povestea!

Disputa a plecat, cum bine se ştie, de la creşterea salariilor profesorilor. Rezultatele? Din nou, cum ştim cu toţii, niciunul, cel puţin deocamdată. Educaţia preuniversitară, ca şi cea universitară, se află în suferinţă de zeci de ani şi tot ceea ce se întrevede sunt doar tentative timide de a ridica o serie de probleme, venite din partea celor cåţiva – extrem de puţini – oameni care sunt şi competenţi, şi au şi dorinţa de a lăsa ceva în urmă.

Putem spune că de la reformele lui Spiru Haret şi cea introdusă de regimul comunist în 1948 nimic interesant nu s-a mai întåmplat în sistemul educaţional romånesc, indiferent cine a fost ministru sau ce culoare au avut, în ansamblu, guvernele ori coaliţiile majoritare aflate la putere. Reforma, dacă s-ar face, ar trebui să examineze aspecte fundamentale ale paradigmei educaţionale. Trăim în societatea info-prenorială, a cărei trăsătură dominantă este iniţiativa antreprenorială ghidată de cunoaştere! Haideţi să nu mai punem oamenii să fie maşini de reprodus informaţii. Ce-aţi zice să-i învăţăm să gåndească singuri?

Ce nu ne este la îndemånă? Cum să înveţi: metoda, orientarea comportamentelor, formarea atitudinilor utile unei societăţi de secol XXI! Este sănătos să abandonăm atitudinea paternalistă în favoarea uneia care îi consideră pe participanţii la procesul de educaţie drept parteneri, coexploratori ai vieţii, aflaţi în căutarea îmbunătăţirii propriei noastre condiţii umane.

După toate aparenţele, nu avem o problemă să cheltuim 300 de milioane de euro pentru salariile profesorilor. Dar de ce nu putem cheltui şi 50 de milioane de euro ca să-i învăţăm să predea? Să-i învăţăm cum să se comporte cu copiii de azi. Să-i învăţăm să fie oameni, să gåndească, să se redescopere pe ei înşişi.

Cåt despre educaţia adulţilor, iată doar cåteva date. În Romånia, 2,6% din populaţia activă este cuprinsă azi într-o formă sau alta de pregătire continuă. În alte ţări… ce ziceţi de 9% pånă la 25%? Astăzi, la noi s-a împămåntenit ideea că angajatorul este „obligat“ să-ţi asigure pregătirea.

Toţi vrem o casă sau un apartament. De chirie se pare că nu a auzit nimeni. Este din ce în ce mai uimitor la ce privaţiuni sunt oamenii dispuşi să se supună pentru obiecte, lucruri şi, pe de altă parte, cåt de puţin sunt dispuşi să facă de-adevăratelea pentru ei înşişi atunci cånd vine vorba de educaţie sau sănătate.

Cătălin Ionescu este preşedinte al companiei de training şi consultanţă Codecs