50.000 de copii învaţă în sistemul educaţional privat românesc. O bună parte dintre ei n-au fost niciodată la o şcoală de stat, urmând să devină curând prima generaţie de absolvenţi exclusiv ai unor forme de învăţământ private.
Primele unități școlare particulare au apărut după anul 1991 şi erau concentrate în învăţământul preşcolar (grădiniţe) şi în cel superior (facultăţi). Timp de aproximativ zece ani, învățământul particular a atras doar extremele de vârstă: copiii la grădiniţă şi adolescenții la facultate. Apariția unei generații de absolvențiai unui ciclu integral privat de absolvenți a fost imposibilă în absența școlilor primare și gimnaziale private. Situaţia s-a schimbat la începutul anilor 2000, creându-se astfel premisele apariţiei în România a unei generaţii de absolvenţi exclusiv ai formelor de învăţământ particulare. Odată cu asta apar şi posibile variante de răspuns la o întrebare esenţială: este mai bun sau mai prost sistemul de învăţământ privat faţă de cel de stat?
Cei 50.000 de copii care studiază acum în mediul privat de învățământ sunt o masă critică ce asigură funcţionarea sistemului privat. Însă nivelul este minim, având în vedere numărul mare de retrageri ale copiilor din privat, pe fondul reducerii veniturilor părinţilor. Criza a afectat mai puţin grădiniţele private, pentru că, an de an, în oraşele mari sistemul de stat nu poate prelua toţi preşcolarii. De regulă, școlile private devin destinații sigure pentru copiii ai căror părinți sunt mulțumiți de grădinița privată și își permit etapa următoare a școlarizării. „Pentru părinți, trimiterea copilului în sistemul de stat după ce au fost o perioadă la privat a fost privită ca un regres în educația copilului“, spune Creguța Pascale, inspector școlar pentru învățământul particular la Inspectoratul Şcolar al Municipiului București. Instabilitatea aceasta explică de ce nu avem o generație de „particulari“, bine conturată, încă de anul acesta. Chiar dacă cererile pentru înscrierea în învăţământul privat sunt încă reduse, în ultimii trei ani s-au autorizat în circa 200 de astfel de unități noi la nivel național. Mult mai puține au fost acreditate însă, pentru că pasul acesta presupune cel puțin patru ani și multe condiții: bază materială corespunzătoare, deținerea în proprietate a cel putin 50% din spațiul de învățământ, reinvestirea a cel puțin 25% din venituri, programă conformă și personal calificat. Pentru a putea elibera diplome valabile, școlile trebuie să se acrediteze, fapt care le-a stimulat dezvoltarea: cine administrează o grădiniță a deschis și o școală primară, cine are școală primară a tăiat panglica și pentru gimnaziu sau liceu. Unele au succes, altele nu.
Numai în 2011, în Capitală, 22 de unități particulare au fost propuse spre desființare sau și-au încetat temporar activitatea, din mai multe cauze. Una dintre ele este natura investiției – pe termen lung şi greu de amortizat-, iar cealaltă veniturile mai mici ale românilor, care au determinat mutarea copiilor de la privat la stat în anul școlar 2009-2010. Părinții preferă sistemul privat dintr-o serie de motive care țin de condițiile mult mai bune de studiu, însă mulți rămân doar cu perspectiva atunci când aruncă o privire la tarifele lunare.
Taxe lunare cât un salariu mediu net pe economie
Cei mai mulți copii care învață acum în sistemul privat nu au trecut niciodată pragul unei grădinițe sau școli de stat. „Îndată ce văd cum este într-o școală privată, părinții își doresc continuitate. Ei sunt cei care pun presiune pe noi pentru a înființa și gimnaziu“, spune Irina Negoiță, directoarea școlii ARC din București, care s-a născut din grădinița PriKindel. Continuitatea este benefică și necesară, însă singurii care și-o permit sunt părinții cu venituri medii spre mari, pentru că taxele cresc gradual și semnificativ de la grădiniță la gimnaziu. Taxele de la nivel național sunt mai mici cu 200 de lei în medie față de București, unde sunt cele mai multe unități private.
„Prețurile nu sunt peste tot foarte mari, pentru că, adesea, reflectă costurile reale, dar și raportul cerere-ofertă existent pe plan local“, spune Şerban Iosifescu, președintele Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP). Taxa lunară pentru programul scurt (08:00-12:00) la o grădiniță privată din Capitală pornește de la 600 de lei și ajunge până la 1.200 de lei pe lună, la grădinițe din zonele ultracentrale sau cu predare în limbă străină. Programul lung costă mai mult, de la 850 de lei până la 1.300 de lei pe lună, și include mese, gustări, sport și cursuri opționale. O oră în plus în care elevul rămâne în grija educatorului ajunge să coste și 20 de lei, iar o zi de weekend costă în medie 70 de lei.
La școala primară și gimnaziu, taxele pentru programul scurt pornesc de la cele maxime de grădiniță și ajung la aproximativ 1.700 de lei pe lună. Costurile lunare pentru programul lung de la școală pornesc de la 1.500 de lei și ajung la 2.400 de lei, în funcție de profilul școlii și de facilitățile oferite. Intervalul programelor variază la fiecare școală, cele care au până la ora 16:00 taxează în plus, pentru programul de afterschool, cu până la 800 de lei pe lună. Atât la grădiniță, cât și la școală, în contul acestor taxe, copilul beneficiază de una sau două mese, gustări, activităti sportive, asistență la teme pe care le primește individual, cursuri de informatică și chiar ore de odihnă.
„Costul total pentru o lună de școlarizare echivalează cu salariul lunar al unei bone, care îngrijește copilul la fel ca educatorul sau învățătorul“, spune Mircea Poenaru, președintele Federației Naționale a Părinților din Învățământul Preuniversitar, filiala București. Cel mai mare avantaj al învățământului privat este numărul de copii dintr-o grupă, respectiv dintr-o clasă. La școala ARC din București sunt cel mult zece copii intr-o clasă, ce primesc teme individuale pe care le efectuează împreună cu învățătorul în timpul programului de after-school. La grădinițele și școlile de stat există 30-35 de copii într-o grupă sau o clasă.
Investiții nerecuperate
Între 2009 și 2010, numărul unităților școlare private care au cerut autorizarea s-a înjumătățit la 111, după ce în anii precedenți, cererile se dublaseră. Instabilitatea economică i-a făcut pe mulți părinți să-și retragă copiii de la privat sau, mai mult, nici măcar să nu se mai gândească la această alternativă. „S-au retras mulți în criză, însă există și părinți care nu realizează de la început ce costuri presupune. Îi aduc pe copii aici o lună, după care îi duc înapoi la stat“, spune Eugen Stan, proprietarul grădiniței cu profil sportiv Mens Sana. El nu și-a recuperat nici până acum investiția de două milioane de euro pe care a făcut-o în grădiniță, dar speră să se dezvolte accesând fonduri europene de circa jumătate de million de euro pentru a construi o piscină interioară.
„Greutatea amortizării capitalului investit este cauzată de lipsa de implicare a statului român în astfel de activități și de lipsa unei legislații corecte și concrete de funcționare a învățământului privat“, este de părere Dana Costăchel, proprietara fundației Romanian Business School, care susține financiar grădinița PriKindel și școala ARC. Criza a destabilizat și școala Mark Twain, una dintre puținele școli cu toate cele patru segmente de învățământ preuniversitar. Cotizațiile sponsorilor către școală au scăzut, unii elevi s-au retras, și școala a trebuit să scadă cheltuielile și să se promoveze mai agresiv, iar rezultatele încep să se vadă.
„În anul școlar trecut am avut cu 6% mai mulți elevi înscriși, iar anul acesta ne așteptăm la o creștere cu peste 10%“, spune Mihaela Bachmann, reprezentantul școlii în care toți elevii de liceu au promovat bacalaureatul de anul acesta. De altfel, în două licee private, promovabilitatea a fost de 100%, iar în zece dintre ele, peste 50%. Doar în patru licee private nu a promovat niciun elev, in timp ce la stat au fost 23 de licee în această situație. Cele mai mari costuri indicate de proprietarii de școli și grădinițe private sunt cele cu salariile, chiria, utilitățile și licențele pentru softurile educaționale.
„Dacă legea ar permite încheierea parteneriatelor public-private, întreprinzătorilor le-ar fi mai ușor să acopere aceste costuri“, crede Dana Costăchel. Investitorii din acest domeniu declară în unanimitate că nivelul veniturilor este apropiat de nivelul cheltuielilor, astfel încât nu se poate vorbi de un business profitabil. Președintele ARACIP, Şerban Iosifescu, este însă de altă părere: „Pentru că activitatea de educație, conform legii, trebuie să fie nonprofit, putem presupune că o parte dintre investitori maschează profitul prin salarii sau stimulente“.
Învățământul privat devine, încet, o alternativă viabilă la cel de stat, însă deocamdată taxele mari sunt o barieră greu de depășit. „Ar fi nevoie de cât mai multe inițiative private în educație, însă este greu, pentru că vorbim de o investiție în resursa umană, pe termen lung“, spune Irina Negoiță, director ARC. Pentru a avea prima generație de absolvenți ai învățământului privat, este necesar ca investițiile din educație să nu se mai îndrepte doar către segmentul de excelență din educație sau spre nișele profesionale, ci să se adreseze educației de masă, crede la rândul său inspectorul Crenguța Pascale.
