Turnura suspectă pe care a luat-o privatizarea CFR Marfă este relevantă pentru șirul de promisiuni și decizii nerespectate de actualul guvern. Unele erau atât de optimiste, încât nu merită să fie analizate. Altele erau fezabile, însă au rămas în stadiul de angajament
Cazul privatizărilor este, într-adevăr, cel mai evident. După ce au dat lecții predecesorilor în cazul eșecul vânzării CupruMin, actualii guvernanți au tins spre un nou nivel al incompetenței, a cărei măsură este dată de procesele chinuite de privatizare a unor companii-gigant, precum Oltchim, Poșta Română sau, acum, CFR Marfă (ținând cont de condițiile dubioase din jurul licitației, vânzarea pachetului majoritar către GFR nu poate fi considerată un succes).
Acestea sunt însă doar vârful aisbergului. Din felul cum au evoluat lucrurile, devine evident că o bună parte din promisiunile făcute în primele luni ale anului trecut erau, de la bun început, menite doar să atragă electoratul, nu să fie puse prea curând în practică. Merită menționate aici promisiuni precum creșterea economică anuală de 4%, crearea unui milion de locuri de muncă în următorii patru ani, finalizarea a 1.200 de kilometri de autostrăzi în același interval sau reducerea numărului de parlamentari la 312. Altele erau realizabile pe termen scurt: este cazul crizei citostaticelor, a ducerii proiectului „CEO la stat“ la bun sfârșit sau a implementării multașteptatei legi a parteneriatului public-privat.
Săptămâna trecută, premierul a prezentat, în cadrul unei emisiuni difuzate de un post privat de televiziune, un bilanț rapid al realizărilor coaliției de guvernare. Printre cele mai mari realizări se numără reîntregirea pensiilor și salariilor bugetarilor, deblocarea programelor operaționale, trecerea Hidroelectrica pe profit, continuarea restituirii proprietăților. Reușite lăudabile (chiar dacă multe nu se datorează actualului Executiv, reprezentând doar continuarea unor măsuri anterioare), însă relativ nesemnificative comparativ cu planurile preelectorale.
Un milion de locuri de muncă
Până la finalul mandatului de patru ani, premierul Ponta a promis crearea a un milion de locuri de muncă, astfel încât numărul angajaților să devină egal cu cel al pensionarilor. Primul an a trecut deja și, la prima vedere, atingerea acestui obiectiv nu pare chiar o piatră de moară: între martie 2012 și martie 2013 (ultima lună pentru care sunt disponibile datele Institutului Național de Statistică), au apărut 100.000 de locuri de muncă – puțin față de media necesară, de 250.000 de noi salariați/an, însă impresionant comparativ cu evoluția șomajului în restul Europei.
Din păcate, aici intervine o nuanță, creșterea numărului de angajați fiind, în bună măsură, artificială: de când a intrat în vigoare actuala legislație a muncii (mai 2011), a fost încurajată angajarea pe perioadă determinată, ceea ce face ca multe din noile locuri de muncă să reprezinte, de fapt, doar reînnoiri de contracte. Tot de atunci, amenzile pentru angajările la negru sau la gri au crescut de câteva ori, iar controalele Inspecției Muncii s-au întețit, ceea ce face ca o bună parte din „noile“ locuri de muncă să fie, în realitate, consecința ieșirii la suprafață a unor angajări anterioare fără forme legale.
Dovadă că, în intervalul martie 2011-martie 2012, deci anterior numirii guvernului Ponta, au apărut 140.000 de noi locuri de muncă, mult față de performanța actualului Executiv.
Programul "CEO la stat"
Demarat de Guvernul Boc la presiunea FMI, programul „CEO la stat“ a fost îmbrățișat cu entuziasm de succesori. Care au continuat, din păcate, nu numai ideea, ci și metehnele celor dinainte. În momentul de față, inițiativa poate fi considerată, fără nicio umbră de îndoială, un eșec răsunător. Sute de oameni cu pregătire din mediul privat național și internațional au răspuns invitației companiilor de recrutare însărcinate cu identificarea celor mai potriviți manageri pentru conducerea companiilor de stat. Majoritatea au plecat așa cum ai venit, șocați de ce se acundea în spatele anunțurilor de angajare. Să ne amintim de momentul octombrie 2012, când Guvernul anunța, cu entuziasm nedisimulat, că a numit primul CEO într-o mare companie publică – austriacul Heinrich Vystoupil, care condusese timp de cinci ani reprezentanța autohtonă a Austrian Airlines, urma să preia frâiele operatorului Tarom. La doar o săptămână de la numire, s-a aflat că acesta a refuzat semnarea contractului. Fără a da prea multe detalii, acesta s-a rezumat la a comenta că „erau lucruri care din punctul meu de vedere erau importante pentru a mișca lucrurile înainte, și erau și niște detalii contractuale care mă expuneau unor riscuri“.
Jumătate de an mai târziu, confuzia din jurul programului „CEO la stat“ a atins noi culmi: la doar câteva zile distanță, Ministerul Transporturilor a anunțat retragerea directorilor CFR SA și CFR Marfă, Dimitris Sophocleous și Mustafa Aysun, la doar două, respectiv trei luni de la numire. Dacă cel din urmă a declarat că renunță la mandat din motive personale, Sophocleous, manager cu experiență solidă în privat, s-a plâns public că „această schimbare intempestivă (respingerea planului de administrare de către ministerul condus de Relu Fenechiu – n.r.) nu este fundamentată de raţiuni economice, situaţia companiei îmbunătăţindu-se în ultimele luni, ci mai degrabă de disperarea factorului politic de a pierde influenţa asupra resurselor unei companii de stat şi a finanţărilor europene. Considerăm că în acest moment angajamentele luate de România în faţa instituţiilor financiare internaţionale sunt puse în pericol, alături de credibilitatea reprezentanţilor Guvernului.“
În rest, în condițiile în care majoritatea directorilor numiți până acum în cadrul programului „CEO la stat“ sunt fie foști angajați ai respectivelor companii, fie apropiați ai Guvernului, considerăm că putem decreta eșecul acestui proiect și nevoia de a trage la răspundere pe cei implicați, care au permis investirea câtorva milioane de euro într-un program fără cap și coadă (de pildă, numai consorțiul de firme care se ocupă de selectarea și recrutarea viitorilor manageri a încasat aproape cinci milioane de euro).
Comasarea terenurilor
Altă promisiune de campanie a premierului a fost comasarea terenurilor. Ulterior, proiectul de lege pe această temă a fost amânat în mai multe rânduri. La finalul uneia dintre ultimele dezbateri organizate în Camera Deputaților, reprezentanții executivului au declarat că „Guvernul nu susține propunerea legislativă, deoarece comasarea terenurilor agricole nu poate să fie realizată decât prin colaborarea între proprietarii terenurilor agricole. Printr-un alt act de natură administrativă nu se pot forța proprietarii“. În realitate, parlamentarii implicați au declarat că bugetul de stat nu poate suporta 75% din costurile implicate de această modificare majoră, așa cum se prevede în proiectul de lege.
Scăderea CAS cu 5%
Promisiunea de scădere a contribuției de asigurare socială, pasată de la un politician la altul în ultimii ani, a fost un prilej pentru premier de a se apropia de mediul privat. În cadrul unei întâlniri cu oamenii de afaceri din Bistrița-Năsăud, din aprilie 2012 (așadar, în plină campanie de promovare personală în vederea alegerilor), actualul șef al guvernului a garantat „reducerea CAS cu 5% pentru angajatori, reducerea integrală a plăţii CAS datorate de angajatori pentru un an, precum şi zero taxe pentru angajarea în regim part-time şi creşterea salariului minim pe economie la 800 lei/lună.“ În aprilie 2012, când premierul Ponta făcea această promisiune, condițiile economice trebuie să fi fost cu totul altele, altfel nu se explică de ce, 14 luni mai târziu, suntem în punctul în care consilierul său pentru promovare economică declara, în urmă cu câteva săptămâni, că „există această discuţie şi dorinţă de a încerca o reducere, poate cu anul 2014, cu două procente a CAS.“
Angajări, nu politică
Depolitizarea administrației publice, pentru care șeful Guvernului militează încă dinainte de venirea la putere, pare să fi rămas un obiectiv de neatins. Există zeci de exemple care confirmă că, deși la nivel declarativ numirile politice sunt hulite, în practică, se dovedesc indispensabile. Câteva dintre ele: George Băeșu, finul liderului PSD Vrancea, Marian Oprișan, a fost numit luna trecută în funcția de președinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, unde îl va avea subordonat pe liberalul Ioan Nasleu, fost director în cadrul Regiei Autonome de Transport Timişoara. Nimic impresionant, dacă ne amintim de cele cinci rude prin alianță ale lui Victor Ponta care activează, în momentul de față, în instituțiile din subordinea Guvernului: verișoara sa, Rodica Cazanciuc, a fost numită director de reglementare în cadrul Autorității Aeronautice Civile, soțul său conduce Ministerul Justiției, Claudiu Preoteasa, finul lui Victor Ponta, este vicepreşedinte al Administraţiei Fondului de Mediu, iar fina, soția sa, a primit postul de director în cadrul AMPOS Mediu. O altă fină, Ioana Cazacu, lucrează de puțin timp la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Taxarea marilor averi
Puțină lume își mai amintește de propunerea ce viza impozitarea marilor averi cu „până la 10%“. Este firesc, cât timp această inițiativă a murit din fașă: în mai 2012, Senatul respingea impunerea acestei taxe, menite, în opinia inițiatorilor, să aducă la bugetul de stat sume de peste trei miliarde de euro. Oricum, impozitarea propusă prin proiectul de lege nu se apropia de pragul promis anterior, de 10%. Inițial, s-a pus problema aplicării unei taxe de solidaritate de 1% asupra averilor de peste 450.000 de euro, iar în forma modificată și supusă votului parlamentar prevedea că „persoanele fizice care dețin bunuri imobile, precum și bunuri mobile constând în mijloace de transport aerian, naval și terestru, a căror valoare individuală este mai mare de 1.000 de euro și valoarea lor însumată este mai mare de 900.000 de euro, vor achita anual o taxă în cuantum de 1,25% din valoarea acestora.“ Pentru moment, indiferent de forma sa, legea pare a fi devenit de domeniul trecutului.
Interzis la schimbat partidul
"Migraţia politică în orice sens trebuie să ducă la pierderea mandatului.“ Din vara lui 2011 și până acum, s-au succedat ocaziile în care premierul Ponta a cerut, într-o formă sau alta, sancționarea radicală a parlamentarilor care schimbă formațiunile politice după bunul plac și interes. În sfârșit, după ani de cazne, propunerea a fost inclusă în noul proiect de Constituție. Totul bine? Nu prea.
În primul rând, forma actuală a proiectului este contestată din mai toate părțile, deci, fără îndoială, va mai dura până la intrarea sa în vigoare (în cel mai optimist scenariu, al premierului, data-limită este finalul anului). Or, sancționarea traseismului politic se putea face și prin simpla modificare a alineatului 2 din articolul 70 al actualei Constituții, ceea ce putea urgenta semnificativ aplicarea propunerii de pierdere a mandatului.
Apoi, să ne amintim doar câteva din cazurile recente în care determinarea declarată de a sancționa migrația politică a fost umbrită de conjuctură: doar în primele luni de la depunerea jurământului, peste douăzeci de actuali deputați și senatori și-au părăsit formațiunile cu ajutorul cărora reușiseră intrarea în Parlament, majoritatea luând calea formațiunilor aflate la putere.
Creștere PIB de 4%/an
Într-o declarație de intenție din aprilie 2012, premierul se declara optimist în privința atingerii unui ritm de creștere a economiei de 4% pe an. Anul trecut s-a încheiat cu o evoluție a PIB de 0,7%, iar anul acesta putem spera la o creștere de 1,7%, după calculele făcute recent publice de Banca Mondială. Instituția mizează pe un avans progresiv al economiei în următorul interval, previziunile pentru 2014 mizând pe o creștere de 2,2%, iar pentru 2015 – de circa 3%. Cifre relativ optimiste, dar care pălesc în comparație cu așteptările preelectorale ale actualului șef al Guvernului.