Încă de la legenda Meșterului Manole știm că românii au avut nevoie de sacrificii pentru a duce la bun sfârșit o ctitorie care să dăinuiască peste generații.
La mai bine de 500 de ani de la momentul în care Neagoe Basarab a decis să îl însărcineze pe armeanul Manoli cu ridicarea Mânăstirii Curtea de Argeș, românii încă inventează legende care să justifice întârzierea lucrărilor la construcții care, teoretic, ar pune țara noastră decisiv pe harta transportatorilor rutieri. Plătitorii de rând de taxe și impozite află astfel, în 2016, că mai multe bucăți de autostradă abia construite, precum Orăștie – Sibiu, se surpă unele după altele și trebuie refăcute complet pe sute de metri. Păi nu e demnă de legendă o astfel de ctitorie plătită cu milioane de euro?
Tot la capitolul „legende moderne” merită citată și întârzierea timp de trei ani (!) a lucrărilor de la Șoimuș de pe tronsonul Lugoj – Deva. Aici, liliecii sunt în prim plan. Aflată în curs de născocire, legenda de la Șoimuș se află acum la secvența găsirii de soluții, iar acestea merg de la devierea traseului autostrăzii cu costuri majore pentru un viaduct sau un tunel până la construirea unui adăpost subteran și căsuțe în copaci.
O altă legendă care va rămâne cu siguranță în memoria generațiilor viitoare este construcția – încă neterminată după mai bine de 12 ani – a întregii Autostrăzi Transilvania. Aici personajul principal, Bechtel, își va împărți notorietatea cu acronimul CNADNR pentru că, și după rezilierea costisitoare a contractului cu firma americană, autoritatea românească pare să găsească fără probleme motive pentru a construi în 14 sau poate chiar 15 ani ceea ce alții fac în doar patru – cinci. Și nu e vorba de state cu experiență majoră în domeniu precum Germania, Franța sau Austria, ci de vecini care împart cu noi vestitul spirit balcanic creator de legende.
În Serbia și Croația, de exemplu, kilometri de autostradă apar sâcâitor de la un an la altul și pun un rictus ciudat pe fețele turiștilor români care se îndreaptă către frumoasele stațiuni de la Adriatică. Și dacă cei aproape 700 de kilometri de autostradă sârbească și 1.400 de kilometri de autostradă croată datorează mult minților luminate din perioada în care cele două state se numeau simplu, Iugoslavia, vecinii bulgari au început totul chiar mai târziu decât noi. Acum au aproape 800 de kilometri și, în curând, vor spulbera visul românilor de a face parte din clubul posesorilor de coridoare europene tranzitate de milioane de turiști și transportatori care aduc miliarde la buget. Asta pentru că finalizarea lucrărilor la extensia autostrăzii Trakiya de la Sofia până la granița cu Serbia și a celei dintre capitală și granița cu Grecia vor face ca distanța de 1.250 km dintre Viena și Salonic să fie parcursă în circa 10 ore. Prin comparație, pe legendarul traseu românesc al autostrăzilor neterminate, aceleași orașe sunt legate de 1.750 km parcurși, în prezent, în minimum de 22 de ore și, cândva, odată cu finalizarea autostrăzilor dintre Borș și granița cu Bulgaria, în circa 13 ore.
Aceste calcule simple, dar și situația din teren pe care o poate vedea cu ochiul liber orice român plecat în concediu către stațiunile grecești, arată că legendele bulgarilor sunt, la fel cu cele ale sârbilor și croaților, mult mai puțin ofertante decât ale noastre. Meșterul lor Manole – pentru că au și ei cel puțin unul – este ceva mai succint în exprimare, iar urmașii lui Manolov, Manolović sau Manolomir trec repede în legendele lor peste detalii despre surpări, lilieci sau fonduri dispărute și punctează decisiv în meciul interbalcanic al noilor coridoare de transport. Românii se pot mândri însă că rămân legendari.
ROBERT STAN,
senior-editor Capital