Subiectul zilei îl reprezintă, fără îndoială, vizita premierului Boc în China. Deşi vizita în sine e o ştire senzaţională – nu mi-l amintesc pe Emil Boc deseori într-un context de o asemenea amploare, întâlniri dedicate cu premierul şi cu preşedintele uneia dintre marile puteri ale lumii – şi mai senzaţionale îmi par perspectivele unei cooperări bilaterale fructuoase şi unor relaţii prieteneşti, pline de respect reciproc.
Când vorbeşti de China, încă a Poporului, limba de lemn comunistă are o rezonanţă aparte. Sună la fel de prost şi tărăşenia cu „marile investiţii chineze”. E adevărat că statul chinez stă pe o grămadă uriaşă de cash ce trebuie rapid investit şi e adevărat că businessul chinez are resurse pentru o expansiune teritorială. La fel de adevărat este că evidenta potenţă financiară atrage roiuri de amatori conjuncturali, de la guverne şi până la companii aflate în dificultate. Dar investiţiile chineze nu sunt, în niciun caz, ajutoare frăţeşti şi nici nu sunt la discreţia oricui le cere.
O analiză recentă a The Economist face o distincţie clară între cele trei tipuri mari de investiţii chineze. În primul rând, vorbim despre investiţiile statului chinez, derulate prin fonduri care administrează enorma rezervă valutară a ţării, aşa cum sunt China Investment Company sau State Administration of Foreign Exchange. De obicei statul chinez investeşte în active financiare sau în active strategice din domenii ca energia, resursele minerale, agricultura (în Africa) sau infrastructura. Toate investiţiile de stat ţintesc profitul pur, conservarea şi sporirea agoniselii poporului. Al doilea tip de investiţii sunt cele ale persoanelor particulare. Iar China, potrivit unor estimări, are circa 600.000 de cetăţeni suficient de bogaţi ca să poată investi în străinătate. Evident, vorbim de investiţii în real-estate şi în businessuri mici, restaurante, de exemplu.
Ultimul tip, cel al investiţiilor corporaţiilor chineze, este complet diferit de modelul similar al investiţiilor de corporaţie occidentale. Companiile chineze nu caută neapărat câştiguri directe investind în străinătate. Chinezii nu vin, de exemplu în Europa, ca să cumpere aici capacităţi de producţie. Occidentul e o piaţă pentru produsele chineze, nu o manufactură. Dacă dau bani, o fac pentru know-how, pentru acces la tehnologie sau la piaţă.
După cum sună proiectele de investiţii propuse de români Chinei, energie, transporturi şi infrastructură, vorbim mai degrabă de investiţii din prima categorie. Un fel de parteneriat public-privat în care cele două părţi sunt companii de stat, diferită fiind doar naţionalitatea. În principiu, România ar urma să se dezvolte, iar China să încaseze banii. Nu e un business rău pentru România, cel puţin pe termen scurt, doar că de la declaraţiile politice până la demararea proiectelor e cale lungă.
În ceea ce priveşte al doilea tip de investiţii, cele private, am îndoieli că au efecte exclusiv pozitive. De exemplu, apariţia unor structuri de tip China Town, un fel de retail pentru o sumedenie de produse low-cost, are drept efect nimicirea IMM-urilor locale ce produc aceleaşi flecuşteţe la preţ mai ridicat. Se pierd slujbe şi, destul de important, taxe. În România, care are deja la nivelul anului trecut schimburi comerciale cu China de peste 3,7 mld. dolari, problema este uşor depăşită, răul a fost făcut. Cât despre investiţiile corporate, foarte greu România ar putea fi o ţintă importantă pentru chinezi, aceştia preferând domeniile de înaltă tehnologie.
În acest context, probabil că lipsa de resentimente a românilor faţă de chinezi, este un argument important în atragerea investiţiilor. Potrivit mai multor studii percepţia generală a occidentalilor cu privire la investitorii chinezi este negativă. În ţări precum Italia, SUA, Franţa şi Germania peste jumătate dintre cetăţeni consideră „invazia” chineză drept periculoasă, mult mai mulţi decât acum 10 ani.
Nu este cazul românilor. Deşi nu s-au făcut cercetări, cred că opiniile românilor sunt preponderent pozitive, fix pe dos faţă de restul lumii civilizate. Citită în acest fel, sintagma „relaţii prieteneşti şi pline de respect reciproc” ar putea avea un nou sens. Chineziilor s-ar putea să le facă şi plăcere să investească în România, doar că asta nu e nici pe departe o salvare pentru economia locală ancorată ombilical de Uniunea Europeană.