După ce a pierdut, în 20 de ani, 93% din producţie şi jumătate din consum, piscicultura vrea revanşa, în urma unor investiţii de aproape 400 de milioane de euro până în 2013.
Despre pescuit se spune că „este sportul care are drept obiect un băţ cu o momeală la un capăt, iar la capătul celălalt un ţicnit gata momit.“ Când vorbim, însă, de o industrie cu o capacitate de 100.000 de tone anual şi o valoare de câteva sute de milioane de euro, „ţicneala“ înseamnă o afacere care costă mult, dar şi produce pe măsură. „O investiţie pentru realizarea unei ferme de sturioni costă 150 euro/mp, iar una într-o fermă de păstrăvi, circa 30.000 de euro/ha. În medie, o fermă de păstrăvi are 150 de hectare“, arată Nicolae Dimulescu, preşedintele Patronatului Român al Producătorilor din Acvacultură, Rompescaria.
În ceea ce priveşte recuperarea investiţiei, aceasta diferă, în funcţie de specie, de la nouă-zece ani la crap, până la cinci-şapte ani la păstrăvi. „În cazul unei ferme bine structurate, la o investiţie de 5.000 de lei/ha, se pot obţine 15.000 lei/ha, dar aici vorbim de afaceri pe termen mediu şi lung, piscicultura, acvacultura nefiind afaceri care se pot desfăşura pe termen scurt“, spune şi Victor Savi Nims, avocat în cadrul casei de avocatură Vilău&Mittel. Problema pentru acest tip de industrie ţine, ca de altfel şi sistemul din care face parte – agricultura -, de faptul că în ultimii 20 de ani a regresat, deşi potenţialul este enorm. „Gândiţi-vă că în 1989 aveam o producţie totală de 225.000 tone, iar în 2008 am produs abia ceva mai mult de 16.000 de tone“, susţine Dimulescu.
Probleme cu legea
Dificultăţile investitorilor în domeniu ţin, ca şi în cazul producătorilor de carne, de lipsa aproape completă de implicare a statului în asigurarea unui mediu de afaceri similar cu cel din Ungaria, Cehia sau Bulgaria, ţări care, deşi au potenţial net inferior, vând bine în România. „Nimeni nu cere subvenţii, dar sunt două aspecte extrem de importante. În primul rând, terenurile pe care sunt construite fermele încă aparţin statului, iar proprietarii crescătoriilor trebuie să plătească redevenţe, apoi este vorba de plata apei. Producătorii din restul UE nu au aceste probleme, care saltă costurile cu 5%-10% şi, evident, afectează şi preţul de vânzare“, explică Nicolae Dimulescu. Ministerul Agriculturii a stabilit, ca într-o adevărată poveste pescărească, ca redevenţa să însemne plata a 140-160 kg de grâu anual pentru fiecare hectar al crescătoriei, la preţul stabilit de bursa londoneză.
Scăderea accentuată a producţiei din ultimii ani şi crizele economice repetate prin care a trecut România au diminuat consumul de peşte de la 8 kg/locuitor în 1989, la doar 4 kg/locuitor în 2008. Cu toate acestea, afacerile din acvacultură reuşesc să supravieţuiască, firme precum Pro Acva din Salonta asigurând mai bine de o treime din cele 3.000 de tone de crap produse anual în România, cu un profit de un milion de lei anul trecut. „Aici se face acvacultură din 1905, deci avem tradiţie, dar în condiţiile actuale nu putem concura cu străinii care pot produce mai ieftin. Ba mai mult, Legea nr. 100, a creditului agricol, nu prea a luat în seamă piscicultura, iar în ultima perioadă, autorităţile mai mult ne-au împiedicat decât ne-au ajutat“, descrie situaţia omul de afaceri Nicolae Nistor, care deţine Pro Acva de la privatizarea societăţii, din 2002.
Şi dacă legea a stricat, legea pare a veni să repare. Aflată la promulgare, Legea nr. 317/2009, care reglementează această activitate, corectează câteva dintre problemele OUG nr. 23/2008, printre care cea a terenurilor pe care se află fermele piscicole. Oricum, o parte din banii asiguraţi de programele UE pentru dezvoltarea acestei industrii (230 milioane de euro între 2007 şi 2013) va fi pierdută (16 milioane de euro pentru anul 2007 s-au dus deja), din cauza întârzierilor în întocmirea documentaţiilor.
Şi totuşi investitorii vin
Rompescaria are contacte cu mai mulţi investitori străini interesaţi de potenţialul pieţei interne. „Aşteptăm unda verde din partea companiei franceze Oceanic Alliance, care va investi cinci milioane de euro în construcţia, în apropiere de Bucureşti, a unei fabrici de procesare a sângerului (n.red., specie de crap chinezesc), care va putea procesa anual 12.000 de tone de peşte“, spune Dimulescu. Acesta este susţinut şi de avocatul Victor Savi Nims. „Numărul de investitori interesaţi în dezvoltarea de ferme piscicole a crescut în mod semnificativ, printre aceştia numărându-se atât investitori specializaţi, cât şi investitori care îşi reprofilează activitatea în domeniul pisciculturii“, susţine acesta.
Un exemplu de reprofilare sau diversificare a afacerilor este şi o investiţie încă în desfăşurare din zona Boldeşti-Scăieni (judeţul Prahova), unde o companie petrolieră va cheltui cinci milioane de euro pentru amenajarea unei ferme de crap cu o capacitate de circa 500 de tone anual.
Până în 2013, piaţa de profil poate beneficia de investiţii aproximate de Victor Savi Nims la circa 380 de milioane de euro, alături de banii proveniţi din fonduri europene fiind şi cei aduşi de investitori din fonduri proprii sau credite bancare, ceva mai greu de estimat.
În picaj
Producţia de peşte (maritim, oceanic şi de apă dulce) a scăzut dramatic de la circa 225.000 de tone la 16.000 de tone. În 1994, când flota de pescuit oceanic a fost vândută, producţia de peşte oceanic ajunsese la doar 1.300 tone, faţă de la 111.000 tone în 1980.
