Începută în 2007, autostrada Bucureşti-Ploieşti se termină brusc în centura Capitalei. Restul de 6,5 kilometri care ar asigura legătura cu oraşul nu sunt gata nici azi, la şapte ani de la startul lucrărilor. Motivul principal al întârzierii a fost lipsa finanţării. Între timp, s-a adăugat şi o dispută între constructor şi CNADNR. Cert este că şoseaua rapidă planificată a prelua din traficul de pe cea mai aglomerată rută din România mai are de aşteptat mult şi bine până la finalizare. Timp în care cei mai mulţi şoferi preferă, în continuare, aglomeratul şi mult mai periculosul DN1.

În aceeaşi situaţie sunt şi alte şantiere de infrastructură din Bucureşti sau împrejurimi. Lucrările la nodul rutier de la Ciurel, primul pas spre construcţia unui drum expres între Splaiul Independenţei şi autostrada Bucureşti-Piteşti, reluate în primăvară, s-au oprit din nou, după doar câteva luni, din acelaşi motiv – lipsa banilor. Pe jumătatea de sud a centurii Capitalei (partea pe care se înregistrează în prezent cele mai mari ambuteiaje şi unde suprafaţa de rulare este în cea mai proastă stare) fondurile pentru modernizare au fost tăiate încă din 2012 şi nu sunt semne că munca se va relua prea curând. Dimpotrivă, şi lucrările deja începute au început să se degradeze. Tot blocate şi tot din lipsă de finanţare sunt şi lucrările la alte şosele, unele aflate în stare avansată, cum ar fi centura Suceava, sau destul de avansată, ca DN18 Moisei-Iacobeni, care asigură legătura între Maramureş şi Bucovina. Ultimul contract a şi fost reziliat între timp, firma constructoare, Shapir Structures, refuzând, potrivit unor surse din Ministerul Transporturilor, să lucreze pe banii ei. Lucru pe care alte companii l-au făcut (aceleaşi surse spun că reabilitarea drumului naţional Sibiu-Mediaş-Sighişoara s-a făcut pe banii austriecilor de la Strabag, care încă au de recuperat sume importante, dar şi că şi unele firme autohtone, ca UMB Spedition, practică, pe scară largă, acest sistem de creditare mascată a statului).

Şantiere părăsite

Pe lista proiectelor trase forţat pe dreapta se mai numără tronsonul de autostradă Gilău-Nădăşelu (circa nouă kilometri, dar foarte important pentru legătura mai rapidă a judeţelor Satu Mare şi Sălaj cu centrul, sudul şi estul ţării), dar şi reabilitarea mai multor gări importante. Celebrele pasaje de pe centura de nord a Aradului, care ar urma să rezolve una din ultimele gâtuiri ale traficului pe relaţia Bucureşti-Nădlac, au fost şi ele abandonate vreo doi ani, tot din cauza finanţării insuficiente, deşi erau într-un stadiu mai mult decât avansat. În luna mai, CNADNR a anunţat că a comunicat constructorilor celor două pasaje „sumele alocate pentru anul 2014 – 13 milioane de lei – pentru «Pasaj denivelat pe varianta de ocolire Arad peste liniile CF Brad-Curtici – DJ709B», respectiv 25,4 milioane de lei pentru «Pasaj denivelat pe varianta de ocolire peste liniile CF Arad-București», astfel încât antreprenorii să își poată desfășura activitatea în condiții optime, până la sfârșitul acestui an“. În plus, Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara ar fi emis, în data de 28 aprilie 2014, ordinul de reluare a lucrărilor. De cealaltă parte, mai mulţi şoferi aflaţi în tranzit prin zonă în ultima perioadă, s-au plâns că nu se vede niciun semn că s-ar munci pe cele două şantiere.

Matematica dezastrului

După cum a semnalat mass-media, situaţia constructorilor trimişi acasă s-a replicat şi la nivel mai mic. Numeroase proiecte locale au fost oprite în diverse localităţi din ţară, din acelaşi motiv: fonduri insuficiente. În Neamţ, de pildă, au fost abandonate şantierele a 40 de şcoli, în mai multe comune din Vâlcea s-au oprit lucrările la extinderea reţelelor de apă şi canalizare, iar în Oradea au rămas fără bani reconstrucţia unui pod de pe şoseaua de centură şi consolidarea malurilor Crişului Repede. Iar lista ar putea continua mult şi bine. Nici nu e de mirare, având în vedere cât de puţini bani alocă statul în acest an investiţiilor publice în infrastructură. În primele cinci luni ale lui 2014, au plecat către şantiere 7,3 miliarde de lei, aproape de două ori mai puţin decât în ianuarie-mai 2012 şi chiar cu 5%-10% mai puţin decât în aceleaşi luni ale anilor de recesiune (asta fără a mai lua în calcul şi rata inflaţiei sau deprecierea leului). Cu alte cuvinte, România îşi permitea să investească în timp de criză mai mult decât în perioada de creştere economică. Ceea ce e cel puţin ciudat.

Totul pentru vot, totul pentru victorie

Cum se explică, totuşi, atitudinea vitregă a guvernanţilor faţă de proiectele de infrastructură? Cea mai simplă explicaţie o reprezintă veniturile insuficiente la buget. Încă din octombrie 2013, speriat de nivelul scăzut al colectării, premierul Victor Ponta le cerea celor de la ANAF performanţe mai bune. Cât de bine au recepţionat angajaţii Fiscului mesajul se vede în rezultatele înregistrate pe primele cinci luni ale anului, când veniturile totale ale statului au scăzut cu 0,5% din PIB (adică circa 3,3 miliarde de lei), comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 2012.

După cum declara recent Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal, „evaziunea şi munca la negru au atins cote alarmante. Evaziunea fiscală a ajuns să reprezinte 16% din PIB, ea afectând siguranţa naţională şi viitorul ţării“. Trei sferturi din sumele neachitate reprezintă TVA, situaţia fiind descrisă de Dumitru drept „catastrofală“. Pe lângă găurile din buget, larga răspândire a fenomenului creează şi o concurenţă neloială între firmele care îşi achită dările şi cele evazioniste.

Nu în ultimul rând, investiţiile publice au rămas fără bani şi dintr-un cinic calcul electoral. Cum în 2014, am fost chemaţi la urne pentru alegerile europarlamentare şi vom fi din nou aşteptaţi să votăm în scrutinul prezidenţial, este evident că o bună parte din măsurile luate de Executiv în ultimele luni au un puternic substrat politic. Social-democraţii îşi cunosc bine electoratul şi ştiu care sunt interesele acestora. De aceea, nu au ezitat să introducă supraacciza la carburanţi, care s-a dovedit a avea costuri minime în planul alegerilor din primăvară, şi tot de aceea a tăiat fără milă din sumele alocate infrastructurii, crescând în acelaşi timp fondurile pentru salariile bugetarilor şi măsurile de asistenţă socială (pensii, indemnizaţii, ajutoare). În total, aceste capitole au primit 1,5 miliarde de lei în plus, în primele cinci luni ale anului, faţă de ianuarie-mai 2013.

Impact negativ

Transformarea investiţiilor publice într-o Cenuşăreasă se vede foarte clar şi în statistici. Potrivit INS, în perioada ianuarie-aprilie 2014, lucrările de construcţii au scăzut cu 10%, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar categoria „construcţii inginereşti“ (unde intră şoselele, căile ferate, podurile, reţelele de utilităţi etc.) s-au redus, în acelaşi interval, cu 26%. Scăderea are impact şi asupra PIB – în primul trimestru al acestui an, produsul intern brut a pierdut 0,1 puncte procentuale din cauza declinului din construcţii. În plus, ponderea construcţiilor în formarea PIB a scăzut, în acelaşi prim trimestru al lui 2014, la 3,7% de la 4,5% în ianuarie-martie 2013 şi 6,2% în primul trimestru din 2012. Având în vedere că discutăm despre luni reci, în care în acest domeniu nu au loc prea multe lucrări, ne putem imagina ce influenţă va avea asupra creşterii economice reducerea volumului de activitate din construcţii în perioada primăvară-toamnă.

Ne furăm căciula singuri

Aparent paradoxal la prima vedere, faptul că autorităţile nu cheltuiesc pentru investiţii nu creşte, ci, cel puţin pe termen mediu, scade bugetul disponibil pentru pensii şi salarii. „Cea mai mare parte din banii pe care statul îi alocă proiectelor de infrastructură se întorc, direct sau indirect, la el. Eu plătesc TVA la toate materialele, accize şi TVA la combustibilul utilajelor, contribuţii şi impozite pentru salarii, impozit pe profit şi dividende (dacă este cazul). Subcontractorii şi furnizorii mei fac la fel, iar angajaţii mei şi ai acestora îşi cheltuiesc lefurile în economie, plătind TVA şi accize aproape pentru orice cumpără“, explică Andrei Bucur, patronul unei firme de construcţii din Arad.
Mai mult, în cazul proiectelor realizate din fonduri UE, unde statul plăteşte doar o mică parte din cheltuieli drept cofinanţare, orice leu cheltuit de autorităţi se întoarce în curând în vistieria publică cu profit. Cu toate acestea, în ultimii doi ani s-a reuşit absorbţia efectivă a numai 1,7 miliarde de euro pentru infrastructură din cele peste opt miliarde alocate de Bruxelles pentru ciclul 2007-2013. În prezent, sunt încă necheltuite peste cinci miliarde de euro pe programele operaţionale Transport şi Regional.

În ciuda acestor evidenţe, statul se încăpăţânează să aplice o strategie de tipul „după noi, potopul“. Mai exact, nu pare a se gândi prea mult la ce se va întâmpla cu economia şi bugetul peste un an sau doi. Deşi impactul este deja previzibil. „Eu am trimis peste o sută de oameni în şomaj anul acesta exact din cauza unor proiecte cu statul care au rămas fără bani. Şi situaţia este la fel peste tot. Am concurenţi sau furnizori care şi-au închis definitiv porţile. Se pare că cei de la guvernare cred că e mai bine să bagi în faliment mii de firme şi să plăteşti sute de mii de ajutoare de şomaj în loc să dai de lucru pe plan local şi să încasezi taxe, impozite şi contribuţii“, spune omul de afaceri arădean menţionat anterior. Fără a menţiona efectele pozitive mai greu cuantificabile ale unei infrastructuri moderne asupra economiei şi societăţii în general, de la atragerea de investiţii străine la creşterea calităţii vieţii.

44% cu atât au scăzut investiţiile publice în primele cinci luni ale anului, comparativ cu aceeaşi perioadă a lui 2012. Pentru că statul preferă să direcţioneze banii spre asistenţă socială, salariile bugetarilor şi cheltuielile instituţiilor publice.

0,5% din PIB. Cu atât au scăzut încasările la bugetul de stat în ianuarie-mai 2014 faţă de aceeaşi perioadă a lui 2012. Gradul tot mai slab de colectare afectează, în primul rând, fondurile alocate pentru proiectele de infrastructură.