Puţini sunt aceia care s-au înflăcărat de Ziua Mondială a Libertăţii Presei. În ultimii ani, 3 Mai devenise un moment de analiză, de ieşire în stradă, de dezbateri publice. Anul acesta, însă, a fost palid: tradiţionalele rapoarte ale organizaţiilor internaţionale, câteva luări de poziţii şi comentarii şi… cam atât. Şi doar câteva au fost mediile care s-au preocupat din timp să pregătească evenimentul. Oare nu mai interesează libertatea presei?

Organizaţiile neguvernamentale care au „moşit“, an de an, evenimentele ce marcau Ziua Libertăţii Presei au decis ca anul acesta să cedeze iniţiativa. Este un necesar exerciţiu de evaluare: când îţi pui energiile şi timpul la muncă în sprijinul unor valori atât de fluide ca libertatea şi democraţia, trebuie să verifici, din când în când, cine te mai urmează. În fond, pentru cine o faci? Cine ataşează aceeaşi valoare principiilor pe care, de altfel, la nivel declarativ toată lumea le îmbrăţişează?

Din acest punct de vedere, ziua de 3 Mai 2008 trimite un mesaj îngrijorător. Nici breasla nu dă în clocot să-şi celebreze instrumentul primar al muncii sale – libertatea de expresie –, nici publicul nu pare preocupat de această valoare fundamentală a oricărei democraţii. Desigur, nici clasa politică, dar acolo nu aveam aşteptări nerealiste.

Bun, anul 2008 nu mai seamănă cu începutul anilor 2000, când libertatea de exprimare, libertatea presei deveniseră subiect de dezbatere publică reală, când cadrul legislativ cerea îmbunătăţiri substanţiale şi imediate, iar presiunea politică era uşor de decelat. Era „uşor“ atunci, sursa presiunilor era centralizată, cu agendă evidentă, lesne de identificat şi de arătat cu degetul.

Confruntările mass-media cu clasa politică nu s-au epuizat – persistă tentaţia utilizării legii şi autorităţilor publice pentru a pune căpăstru presei –, dar ele s-au diminuat dincolo de limita telegenică. Industria mass-media se confruntă acum mai degrabă cu probleme de sistem, nespecifice, globale: concentrarea proprietăţii de media, convergenţa conţinutului, mixarea intereselor economice „mari“ cu cele de media, fragmentarea pieţelor de publicitate prin apariţia tehnologiilor care fac din fiecare consumator „o nişă de unu“. Şi acestea afectează libertatea editorială, dar insidios, „profesional“, ba chiar presupunând (şi obţinând) un anumit grad de cooperare din partea presei. Publicul nu este pregătit să „citească“ aceste ameninţări, breasla nu este, aparent, interesată să i le explice. Acest palid 3 Mai 2008 ne arată că nu am digerat, ca societate, valoarea libertăţii de expresie, că o privim încă superficial, ca un „dat“ cu voie de la guvern şi care nu ne prea priveşte atâta timp cât telecomanda sau mouse-ul ne deschid sute de alte opţiuni. Că punem semnul egal între diversitate şi libertate, ceea ce nu este întrutotul corect.

Ioana Avădani este directorul executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent

Capital – Editia nr. 18, data 7 mai 2008