„A venit la conducerea ţării cu 10 ani mai târziu decât ar fi trebuit şi a plecat de la conducerea ei cu 20 de ani mai târziu decât era necesar. Consecinţele acestui contratimp au rămas nerambursate şi azi”, este caracterizarea lucid-cinică făcută lui Ion Iliescu de jurnalista Tia Şerbănescu, pentru capital.ro.
Moştenind încă din anii ’70 alura unui om incomod pentru regimul Ceauşescu, Ion Iliescu s-a impus imediat după fuga dictatorului drept liderul cel mai vocal şi mai autoritar al momentului decembrie 1989. S-a numărat printre cei care au avizat decizia de lichidare a cuplului Ceauşescu, invocând situaţia excepţională generată de „terorişti”, despre care se credea că încercau diversiuni sperând în continuare în revenirea la putere a fostei conduceri comuniste. A condus România în 10 din ultimii 20 de ani. S-a dovedit omul ideal pentru ca fosta nomenclatură să prindă cheag în capitalism şi a blocat elanurile reformiste ale instituţiilor statului prin cultivarea unei apatii generalizate în faţa unor teme critice ale societăţii româneşti şi, când a fost cazul, prin manipularea unor mase mari de oameni, cum au fost minerii.
Întrebat cum explică ascensiunea sa de după 1989, Ion Iliescu spunea recent, într-un interviu acordat BBC şi preluat de „România Liberă”, că „eram cunoscut ca fiind cel pe care Ceauşescu l-a expulzat de la conducerea partidului încă din 1971 şi exista o anumită simpatie pentru mine în diferite cercuri. Erau oameni care lucraseră cu mine în anii studenţiei, apoi în mişcarea de tineret, apoi în alte puncte ale administraţiei ţării în care am lucrat, în diferite judeţe în care am lucrat. Eram cunoscut în ţară, iar acesta este primul aspect. Un alt aspect era că aveam unele conexiuni cu anumiti oameni, chiar cu doi generali. Unul dintre ei era un fost ministru al Apărării, iar celălalt era şeful Marelui Stat Major. Au fost nişte discuţii, dar fostul ministru al Apărării de care vorbesc a murit în 1987, bolnav de cancer. Deci nimic concret nu s-a finalizat ca idee”.
1990: victorie la scor de dictator
De altfel, Iliescu a întărit şi pentru capital.ro faptul că evenimentele din 1989 nu au fost pregătite dinainte şi că nu putem vorbi de o lovitură de stat. Oricum, chiar şi în scenariul în care nu a fost autorul unei lovituri de stat, Ion Iliescu a ştiut să fructifice la maximum momentul decembrie 1989, înconjurându-se de oameni pe care îi putea manipula şi folosind, ulterior, întrega infrastructură a Frontului Salvării Naţionale, ca şi credibilitatea acestei mişcări în acele momente, pentru a-şi crea un avantaj în perspectiva alegerilor din mai 1990, pe care, de altfel, le-a şi câştigat din primul tur cu un scor greu de egalat chiar şi într-o dictatură – 85,07%.
Nu a avut probleme în a-şi reînnoi mandatul în 1992, când s-a impus în turul al doilea cu peste 60% din voturi. Învins de Emil Constantinescu în 1996, a revenit în forţă în 2000, când a fost votat de mulţi dintre contestatarii săi, ca alternativă la extremistul Corneliu Vadim Tudor.
Problemele din spatele zâmbetului
Autocaracterizându-se drept „cinstit şi sărac”, Iliescu nu a fost implicat în scandaluri de corupţie, însă are pe conştiinţă câteva momente cu rol decisiv în evoluţia plină de sincope a României spre democratizare şi capitalism: încurajarea violentelor veniri ale minerilor din Valea Jiului la Bucureşti pentru a pune capăt protestelor anti-comuniste din Piaţa Universităţii, tergiversarea soluţionării dosarelor revoluţiei, candidaturile din 1996 şi 2000, considerate de opozanţi ca fiind încercări de obţinere a celui de-al treilea mandat, fapt interzis de Constituţia din 1991, sau susţinerea făţişă în campania electorală a PSD-ului în campania electorală din 2004, deşi legal şi moral un preşedinte în funcţie nu poate sprijini un partid politic. Pe de altă parte, a tolerat corupţia din România în general – ca preşedinte – şi din partidul din care făcea parte – ca lider politic.
Scos curat în dosarul mineriadei din 13-14 iunie 1990
Ion Iliescu a negat cu tenacitate din 1990 încoace toate acuzele care i-au fost aduse, promovându-şi netulburat propria viziune asupra situaţiei de fapt din România şi acuzând, mai mult sau mai puţin voalat, lipsa de cultură politică a celor care aveau alte păreri decât el. Anul trecut, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Ion Iliescu în dosarul legat de mineriada din 13-14 iunie 1990.
„Branduit” ca om al dialogului, Ion Iliescu lasă impresia, la 20 de ani de la revoluţie, că a ascultat mult, dar a învăţat puţin. Chiar şi aşa, multe din intuiţile sale s-au dovedit corecte – una dintre ele, referitoare la Mircea Geoană, chiar recent -, iar aceste lucruri îi îndreptăţesc pe mulţi să-l considere cel mai important personaj politic de după 1990.
Vezi şi alte personaje importante ale tranziţiei.